«

»

Nicolae Vălăreanu Sârbu – Poeme

Cu chipul celuilalt

În sufletul cui voi pătrunde
încărcat cu iubire
fără să se opună,
ci lăsând trecerea liberă.

E atât de plăcută locuirea
în camere cu ferestre de gând
unde te poți privi în oglinzi
cu chipul celuilalt.

Respiri împreună deodată
aroma risipită de flori,
arderea noastră e o dungă roșie
pe conturul inimii,

de aud lumina cum fuge
odată cu timpul din celule
îndepărtându-ne de cei ce am fost.

Metafora unor clipe înalte
naște cântecul patimii incandescent.
inima mea n-are bariere

să-mi spui
cum ai urcat pe frânghia timpului
fără aripi doar cu răbdare

ai reușit să ajungi pe țărmul așteptării
unde întâlnești imboldul necesar
pentru zidirea ce nu se mai dărâmă

în suflet ți s-a cuibărit lumina
dar cerul ei este prea înalt
și nu pot s-o ating decât cu privirea

de la tine n-am aflat nimic
inima mea n-are bariere
și caută meru s-ajungă la colivia păsării
să o elibereze

apoi să-mi cânți cu glas subțire
cum știi mai frumos
să-mi rămână melodia pe buze
În aer totul e un zbor

Ai uitatat pe masă bucuria
rămasă-n bucate sfințite,
în liniștea înaltă cât o clopotniță
din care bat clopotele învierii.

Într-un sat cu biserica pe dealul viei
unde pomii înfloriți sunt în sărbătoare,
oamenii respiră-n clipe fermecate
cuvinte dătătoare de viață.

În aer totul e un zbor
prin care se joacă lumina.

Se simte plutitor-n volute cântul
cum se înalță din inimi de copii,
îngerii se opresc și-l ascultă.

Cu ochii mai senini ca cerul
privesc în oglinzi albastre
cum se deschid porțile iubirii
mai înainte de semne.

Ea simte o ușurare,
o visare sub o pânza de pe ochi
ce se dă la o parte
cu un sărut fierbinte.
Luminoase transparențe

Gândește la tot ce nu-i cunoscut
ascunsul său tainic,
până-n ziua mirajului deplin
ce descoperă invizibilul vizibil.

Cel care caută permanent
găsește cu aura minții,
ce se află atât de aproape-n ceață
cu o viziune
ce depășește orice închipuire
și înlătură piedicile vechi.

Luminoase transparențe
își fac loc prin formele abstracte,
piatra unghiulară a rezultatului
dă roadele așteptate.

Tot îmbrăcând haina căutării
cu perseverenta întâmplărilor
intuiția se confirmă.
Noaptea învierii

În miezul nopții când lumina vestește
minunată învierea,
prin suflet curge suflul bucuriei.

Ruga fierbinte se preface-n pâine,
vin, caș dulce și ouă încondeiate
ce dau culorilor durerea patimirii,
capătă strălucire divină.

Îmi amân privirea-n pomii înfloriți,
să primesc frăgezime în gânduri
darul de al întâmpina înviat pe Iisus
și de a vesti și celorlalți.

Dimineața limpede ca după mântuire
aduce acasă curățirea
ca o boare din care respir
cuvinte vii.
Interior necunoscut

Și am denumit pământul odihnă
de se cutremura de neliniște
cu o teamă ce nu se poate învinge
de ce ar putea să însemne sfârșitul.

Noaptea ce mă-nfășoară-n răcoare
în verile toride,
încearcă să-mi pună la îndoială
adaptarea la desele schimbări.

Dacă din toate aș lua câte puțin
ar încolți repede încrederea
că totul se poate construi
dintr-un bulgăre de voință,

ce n-ar mai pleca de la mine
dintr-o cauză crescută cu ramuri
într-un interior necunoscut
ce-l tot adâncesc săpând.
Pe mare

Mi-e dor de-o femeie la pianul cu coadă,
Să-i văd degetele cum apasă pe clape,
S-aplaud iubirea unei regine schiloadă
În arderea din care nimic n-o să scape.

În câte galaxii străluceștese alba stea
Și câte altele rotind pe cer au rămas,
Cepusculul se stinge vâscos ca dragostea
Iar lumea-n fiecare zi mai face un pas.

Pe o mare cu țărmuri înalte de oglinzi
Luceafărul-și reflectă pe fața apei clar
Lumina-i tremurată ce nu poți s-o desprinzi,
Ca să rămână gerul în cercul său polar.

Aud cum clipele se alungă de se sparg
Iar cântecele lumii departe nu ajung,
Corăbii negre cu flamuri prinse la catarg,
Drumul până la tine îl fac atât de lung.
Între dragoste și sursă

Între dragoste și cu ceea ce se hrănește
există o sursă bogată
ce rămâne întotdeauna tainică.

Împlinirea ei capătă o nouă substanță
sporește odată cu dorința.
Nimic nu trebuie să ne sperie
mai mult decât sentimentele prefăcute
cu cenușa ascunsă.

Dragostea este mai mult decât o pot spune,
ea nu se exprimă, se trăiește în ea
ca melcul în cochilie
lăsând după el o dâră lucioasă.
Nestăpânită lumină

Nu e clipa căderii pleoapelor peste așteptări
nici a frunzelor peste inimi,
e o sănătate în carnea flămândă
nerv prins în sinapse,
tot mai căutată starea de împăcare
cu sângele pornit să înverzească.

Vrea mai repede trupul să-l răsfețe
sădindu-i în sămânță fructului copt
nestăpânită lumină
mai adâncă decât sâmburele
din care se naște vie ființarea
și răzbare prin curgerea timpului.

Pune stâlpi la porțile nesfârșitului,
drumuri căutând să le treacă
până la împărăția cea fără de veste
de la care se așteaptă întregirea.

Închis cu zăvoare între ziduri de piatră
privesc la ardezii cum ard
cu flăcări peste ape-n colind.

 

Lasă un răspuns