«

»

Victor Ravini – Dacă ciobanul din Miorița a fost sau nu a fost omorât

De unde vine disprețul unora dintre noi față de ciobanul din Miorița? De ce este ponegrit? Filologul austriac Leo Spitzer, profesor universitar în Germania și în USA, teoretician al literaturii și fondatorul stilisticii moderne, a afirmat că Miorița este „una dintre marile opere clasice ale literaturii universale.” Ce au unii împotriva celei mai frumoase poezii create de strămoșii noștri? Miorița nu poate să le placă celor ce o înțeleg pe dos, celor ce nu văd abstracțiunile exprimate prin cuvinte concrete cu sens metaforic și confundă conținutul poetic sublim din versuri, cu relatarea unui fapt divers de la ziar. Cum de au înțeles greșit? Beneficiază de scuza că au citit-o în grabă și au crezut că textul prezintă vreo acțiune din realitatea concretă. Nu au observat că aparenta narațiune descrie o simțire din suflet și ceva ce se petrece numai în imaginația personajului principal. Au clasificat Miorița ca un text epic, narativ, iar nu ca un text liric. Au simplificat definiția pe care o dădeau rapsozii populari – cântec bătrânesc – un gen literar extrem de complex, specific literaturii române și au crezut că ar fi o baladă despre un fapt întâmplat. Tot din grabă și cu o superficialitate la fel de scuzabilă, mulți nu au remarcat bogăția de idei frumoase și luminoase din Miorița. Nu au remarcat sensul simbolic, metaforic al cuvintelor și nici măcar nu au observat sensul unei simple conjuncții. Să o luăm pe îndelete, bătrânește.
Adelaïde-Marie-Émilie Filleul, marchiză de Souza-Botelho, contesă de Flahault de la Billarderie, fiica nelegitimă a lui Ludovic XV, a fugit din Franța ca să nu-i taie gâtul ghilotina, ca soțului ei. A ajuns la Londra fără niciun ban și s-a apucat să scrie cărți, ca să aibă din ce trăi. Cărțile ei au avut un succes uriaș, a devenit atât de cunoscută, sub numele Madame de Souza, încât a tras sforile la cel mai înalt nivel diplomatic și a exercitat o putere neoficială asupra mai multor țări, de la Lisabona până la Moscova. Talleyrand, vulpoiul suprem al acelor vremi turburi, a întrebat-o care era optimismul absolut. Această femeie, cu așa inteligență în diplomație și cu o asemenea capacitate intelectuală, încât cărțile ei se reeditează mereu și se vând bine chiar și azi, a dat vulpoiului un răspuns pe măsura lui: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe testamentul ciobanul nostru din Miorița: Şi de-a fi să mor (versul 49 din varianta lui Alecsandri). Dacă o fi să mor, zic toate variantele Mioriței. Cum de nu au observat savanții această conjuncție cheie: dacă? Mai sunt și alte cuvinte cheie, care de la înălțimea celor mai înalte vârfuri intelectuale, au rămas nebăgate în seamă. Probabil că Jules Michelet și mulți alții nu cunoșteau aceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus că ciobanul este pesimist. Bonjouriștii noștri nu au pus la îndoială discernământul francezului. Prima datorie în cercetarea științifică este de a pune la îndoială și a verifica tot ce au stabilit autoritățile științifice precedente. Iar Jules Michelet nici măcar nu era om de știință, ci un romantic pesimist, cu o înțelegere strict personală a istoriei țării sale, dezavuat de toți istoricii francezi. Ce să înțeleagă el despre ceva din afara Franței? Cercetarea anterioară a Mioriței a neglijat conjuncția condițională dacă, cât și faptul că ciobanul pune verbele la condițional și la conjunctiv, moduri prezumtive în Gramatica Academiei noastre.
Antropologul scoțian Victor Turner arată că aspectul modal al verbului este hotărâtor în comunicare. El analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. Omul în realitatea cotidiană face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea reală este dirijată de necesitate economică și raționalitate, pe când cea teatrală sau rituală e fantezie. Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la modul conjunctiv sau optativ și exprimă sentimente, dorințe sau temeri, spre deosebire de atitudinile cognitive, care implică o acțiune rațională. Modul conjunctiv, optativ și condițional sunt moduri prezumtive, care exprimă o acțiune virtuală și neîndeplinită. Pornind de la V. Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:
– rapsodul, mioara, ucigașii sau ciobanul vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea e părelnică și nu a avut loc
– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează niciodată
– rapsodul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.
Primele două categorii concordă cu ceea ce spune Dumitru Caracostea , care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach , care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Al. Amzulescu , care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”
În unele variante mai vechi, bine păstrate, ciobanul cere el însuși să fie ucis de trei ori: la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori. El mai cere să fie îngropat de trei ori la rând, în diferite locuri și să nu pună pământ peste el, iar el va cânta din fluier pentru oile sale. Cine a mai pomenit să fie careva îngropat de trei ori la rând în aceeași zi? Și fără să fie acoperit cu pământ? Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei. În altă variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Trei substantive la plural, cel puțin șase obiecte, pentru doi ucigași. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe arme pentru doi ucigași? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo era o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală, ci de o punere în scenă. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, un ritual tradițional, cu sensuri simbolice sacre, unde el este regizorul și actorul principal.
Numărul de 9 topare din Miorița (varianta CXCIII rândul 7, pagina 651 din antologia lui Adrian Fochi , culeasă în Munții Apuseni) coincide cu numărul de 9 topoare din bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. Topoarele „acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.
Miorița prezintă un simulacru de ucidere, mimesis, ca la teatru sau ca într-un ritual. Aceeași moarte simbolică a eroului principal are loc și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele coregrafice de azi, desacralizate. Doar în câteva variante omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui. Asemănarea cu alți eroi mitologici, din alte culturi, este evidentă. Cercetătorii care au făcut comparații cu Călușul sau cu mituri asemănătoare din alte culturi, au fost discreditați fără drept de apel, sancționați chiar și de către Eliade.
Varianta lui Alecsandri, ca și toate variantele din primele două categorii susmenționate, se încheie cu vorbele ciobanului. Așadar, după ce ne-a spus poezia și ne-a lăsat cu gurile căscate, el revine la oile sale și pleacă cu ele la păscut. Este evident că ciobanul din Miorița nu a fost ucis. Toată acțiunea se petrece în imaginația lui. El ne povestește viziunea sa poetică despre o eventualitate – care nu are loc – și ce presupune el că ar putea zice mama lui. George Călinescu și încă alții ne-au atras atenția că Miorița nu este o relatare despre o întâmplare concretă, ci e un mit. Însă unii cercetători l-au desconsiderat pe Călinescu și pe ceilalți și au afirmat că poemul descrie o crimă adevărată. Cum a putut să fie înțelegerea celor mai fini intelectuali mai apropiată de crimă, decât de poezie? De la Ovid Densusianu și până la Mircea Eliade , mulți au confundat frumusețea poetică și sensurile înalte din Miorița, cu un fapt divers de la ziar. Academicianul Romulus Vulcănescu afirmă că „Variantele care se referă la o culpă reală și justă nu comentează moartea ciobanului, ci o consemnează pur și simplu, ca un fapt divers.” El argumentează pe larg că ciobanul e condamnat la moarte pe drept sau pe nedrept, pentru unsprezece crime.
În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere cu implicații juridice. Cuvântul lege apare în sumedenie de variante ale Mioriței din antologia lui Adrian Fochi , a lui Virgil Medan sau a lui Cristea Sandu-Timoc și s-a crezut fără temei că are sens juridic. Celebrități universitare, prea conștiente de superioritatea lor față de restul lumii, nu s-au gândit să caute în orice dicționar român-român și să vadă că lege are două sensuri, unul religios – mai vechi și unul juridic – mai nou. În toate textele vechi, de la Coresi până la clasicii noștri, ba chiar și mai recent, în ziarul Contemporanul (seria postbelică), lege are un sens religios . Clasicii zic pravilă în loc de lege cu sens juridic, ba chiar și Mihai Beniuc zice pravilă, când vrea să dea culoare rurală. În cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu un sens juridic. Deci, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase.
Este de mirare că Mircea Eliade a acceptat întru-totul interpretarea juridică a lui Adrian Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Eliade ignoră ce a spus Călinescu și exclude că Miorița ar fi un mit. Nu e nevoie să avem cine știe ce studii superioare ca să vedem singuri că ciobanul din Miorița nu poate fi un personaj concret, ci un personaj literar, exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general. El este un erou din mitologia pre-creștină a strămoșilor noștri, ce trece printr-un ritual tradițional, sacru, ezoteric, de inițiere a ciobanilor în tainele psihicului uman și ale universului, așa cum le înțelegeau oamenii pe atunci.
Confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunalele din zilele noastre a fost inițiată de Ovid Densusianu. Caracostea a arătat greșeala metodologică a acestuia – că Miorița nu poate fi datată pornind de la 37 de sentințe de la tribunal, posterioare publicării ei – dar nu a fost luat în seamă și s-a ajuns astfel la regretabila răstălmăcire a poemului. Erudiți îngropați în cărți și cu dispreț pentru originea țărănească a culturii noastre strămoșești, au crezut că străbunii noștri erau proști, incapabili de a crea metafore și alegorii poetice. Au citit Miorița cu ochelari opaci, iar tot ce este luminos și înălțător în Miorița au văzut ca întunecos și tragic. În acest fel ni s-a băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară, ciobanul ar fi resemnat, pesimist și un laș, iar ca el ar fi întregul popor român. Concepția că Miorița ar fi dăunătoare individului și națiunii este falsă. Dăunătoare individului și națiunii este interpretarea greșită a Mioriței, din partea unor savanți orbiți de propria lor strălucire. În apărarea lor, pentru că îi stimez și trebuie să îi stimăm, aș zice că nu își dădeau seama de aberațiile pe care le-au scris.
Străbunii noștri nu puteau să fie proști sau răuvoitori, ca să creeze și să ne lase moștenire nouă, strănepoții lor, un poem nociv, așa cum au afirmat unii sau alții. Nocive și răuvoitoare sunt teoriile unor celebrități prea mari ca să mai respecte vreun cadru teoretic și vreo metodologie de cercetare adecvată. Singura lor metodologie a fost părerismul, iar cadrul teoretic a fost bunul lor plac. Nu s-au bazat pe nicio lucrare neutră de referință, ci doar și-au atacat rivalii. Au înțeles totul anapoda, în lipsă de orice alte idei. Au pus pe seama ciobanului și a tuturor românilor propriile lor frustrări, spaime, defecte de caracter și deruta lor existențială. Doctrina cu care ne-au mințit încă de pe băncile școlii l-a făcut pe Nichita Stănescu să creadă că Miorița ar fi școala tristeții noastre naționale . Noi nu avem vreo tristețe națională, oricât de triști am fi unii dintre noi câteodată. Nu Miorița este școala tristeții noastre naționale, ci școala interpretărilor tenebroase, confuze și contradictorii, păguboase, pe care ni le-au injectat unii dintre cei mai străluciți intelectuali. Cercetători, pe care îi respect, au încercat să cenzureze pasaje întregi și ne-au propus să aruncăm la gunoi cele mai frumoase și mai emoționante versuri din Miorița. În ce scop? Ei știau mai bine decât oricine că știința nu dă voie cercetătorilor să modifice textul cercetat. Cam prea mulți au atacat în fel și chip acest poem străbun. Nu putem ști dacă exegezele lor vătămătoare au fost o strategie premeditată sau inconștientă de a pângări cea mai luminoasă creație a folclorului nostru și să înjosească astfel identitatea noastră națională, de care le-o fi fost rușine. În toată bibliografia la Miorița nu am găsit cuvântul țăran. Nu avem de ce să ne fie rușine că ne tragem din țărani sau din ciobani, ci ne putem mândri. Sunt cele mai onorabile meserii, la baza oricărei civilizații. Eliade se codește să foloseasă cuvântul cioban și zice păstor, ceea ce pentru Miorița este inadecvat, deoarece acest cuvânt a pătruns din latină în română cu sensul de conducător religios și abia în vremuri moderne a fost extins de către orășeni la sensul de cioban.
În Miorița nu poate fi vorba de un sacrificiu uman sângeros, ci de un ritual tradițional sub formă teatrală, un obicei ce se repetă an de an. Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. Acestea se cântă în cor în ograda fiecărui gospodar, ca să-i ureze trai bun și belșug în noul an. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și care astfel devine personaj în text. Țăranul respectiv primește rolul eroului mitologic, ce se sacrifică ritual și se unește cu natura divinizată, pentru a o reînvigora cu forța sa. El ascultă cu mândrie ceea ce i se cântă lui. Dacă în Miorița ar fi vorba de o ucidere adevărată, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi azmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea. Vorba veche din bătrâni: „Unde e carte multă, e și prostie multă.”
Savanți, pentru care am tot respectul, au vrut să ne convingă că e vorba de o crimă adevărată. Nu au văzut că poemul prezintă o visare poetică. Au refuzat cu inexplicabilă îndârjire să accepte că totul e simbol, metaforă și alegorie cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime. Mulți savanți l-au ignorat pe Călinescu și au tras concluzii pripite, aberante, jignitoare pentru demnitatea de român. Nu și-or fi dat seama că astfel ei calomniază și insultă propria nație? Pentru apărarea lor, am arătat în carte că interpretările lipsite de logică și contradictorii pornesc de la o documentare insuficientă, definiții greșite, evaluări sau clasificări eronate și alte deficiențe metodologice. Nu pot ști din ce cauză, unii savanți, de a căror bună credință nu ne putem îndoi, au încercat să ne îndoctrineze cu interpretări false și otrăvite ale Mioriței. Nu știu nici în ce scop. E inexplicabil.
Mioara îi spune ciobanului să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. Pluralul e clar. Încă de la început ni se spune că el are câini mai bărbați, la plural. El însuși spune: În dosul stânii, Să-mi aud câinii. Dacă ar fi fost vorba să cheme câinele pentru ca să îl apere de cei doi ucigași, de ce să-și cheme numai un câine și nu toți câinii? Oricine știe că nici cel mai viteaz câine nu poate face față, când are de luptat cu doi adversari. Înseamnă că nu este vorba să-l apere, ci e vorba de altceva. O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc cu sau despre animale reale? Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter-egoul său. Mioara e o metaforă ce poate simboliza acea parte din sufletul omenesc pe care C. G. Jung o numește Anima, adică partea feminină a sufletului fiecărui om, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.
Toată acțiunea din Miorița se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului și este proiectată asupra peisajului exterior, geografic. Autorii anonimi ai Mioriței amestecă imagini interne și imagini externe, cu aceeași măiestrie derutantă ca și Dante, Petrarca, Omar Khayyam, Baudelaire sau alți scriitori celebri ai literaturii culte, la care farmecul este că autorul reușește să ne vrăjească cu confuzia dintre realitate și fantezie, încât luăm abstracțiunea din poezie drept adevăr concret, în așa fel încât ne trec fiorii, ne transpunem în situația eroului principal și ne identificăm cu el. Baudelaire ne face să ne transpunem în situația unui albatros cu penele zmulse, iar savanții noștri nu s-au putut transpune în situația personajului principal din Miorița și l-au înțeles cum l-au înțeles. Au confundat sensul luminos al poemului cu o crimă murdară, iar înălțătoarea lui experiență sufletească cu resemnarea, pesimismul, lașitatea și ce li s-a mai părut lor. Fiecare din noi înțelegem o operă literară după cum ne este predispoziția caracterului și structura din sufletul nostru.
Moartea, îngroparea și nunta cosmică a ciobanului se repetă simbolic, în colinde la început de an, iar în unele variante la Sf. Ilie. Ciobanul din Miorița moare simbolic, la fel ca atunci când apostolul Pavel, din Biblie, spune că el moare în fiecare zi, pentru a se uni cu Dumnezeu și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel. Multe alte personaje celebre din civilizația altor popoare au efectuat experiențe psihologice de extaz poetic sau religios și sunt bine analizate de știința religiei. Alegoria morții și alegoria nunții cosmice sunt două alegorii diferite, nu pot fi termenii unei singure alegorii cum s-a crezut, în baza unei clasificări și a unei definiții greșite. Ambele alegorii sunt bine-cunoscute în istoria literaturii universale și în fenomenologia religiilor. Ciobanul moare simbolic pentru a se uni cu divinitatea adorată, zeitatea feminină din ceruri sau care în alte variante apare pe munte ca o fată împodobită cu simboluri solare ori lunare. Fata ce apare pe munte este apariția (hierofania) unei divinități, iar nu o nimfomană, cum au crezut unii cercetători, cărora li se alătură până chiar și Eliade, care îi citează fără rezerve și fără comentarii . Este vorba de o hierogamie, adică bine-știuta unire a sufletului omului cu o divinitate, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc – oricât de trecătoare ar fi acea trăire. Ciobanul din Miorița a reușit, cu îndrumarea spirituală a mioarei (alter-egoul său), ceea ce nu a reușit Gilgamesh îndrumat de Utnapishtim și nici Faust al lui Goethe cu ajutorul lui Mefisto (tot un alter-ego, al lui Faust și al lui Goethe). Frumusețea peisajului geografic din Carpați, în care se desfășoară acțiunea din Miorița, simbolizează metaforic frumusețea gândurilor și sentimentelor ciobanului și totodată este o proiecție în exterior a peisajului lăuntric, din sufletul lui. Acest procedeu este frecvent folosit în literatura universală și a fost bine analizat de către psihologul american James Hillman. Principalul peisaj mioritic se află mai de grabă în sufletul eroului principal din poezie, iar el, sau autorii anonimi ai poemului, îmbină peisajul geografic și cel sufletesc cu o desăvârșită măiestrie. Tot ce se petrece în jurul ciobanului se petrece de fapt în inima lui și se adresează inimii noastre. Miorița o receptăm în inima noastră. Mai depinde și cum o receptăm în cap. Au străinii capete mai inteligente decât avem noi? Leo Spitzer sau Ernest H. Latham Jr. și alți străini – care până la sfârșitul secolului trecut făcuseră 123 de traduceri ale Mioriței în diferite limbi – prețuiesc poemul nostru național mai mult decât îl prețuiesc unii dintre savanții noștri. Chiar așa se poate sfida discernământul unor intelectuali străini imparțiali sau al lui George Călinescu, al lui Marin Sorescu și al multor, multor altor români care acordă o înaltă prețuire pentru Miorița, la fel ca pentru Luceafărul lui Eminescu?
Am arătat cu multe alte argumente în cartea Mioriţa – Izvorul nemuririi că poemul nostru național folosește aceleași procedee de tehnică literară și are același conținut de idei sublime, comparabile cu cele mai valoroase opere din literatura universală. Avem datoria să denunțăm totalitarismul din știință și să repunem Miorița pe piedestalul pe care au pus-o de la început traducătorii străini și de unde câțiva din erudiții noștri au trântit-o în noroiul dâmbovițean al rivalităților universitare, fără să își dea seama că în noroi ne împingeau și pe noi toți, cu strămoși și strănepoți cu tot și cu toată țara, dar în primul rând s-au îmbrâncit pe ei înșiși. Să-i spălăm pe cei care au murdărit Miorița și să repunem valorile la locul lor. Fără valorile noastre naționale, noi ce valoare avem? Valoarea declarată la fisc? Aia azi e, mâine nu mai e, ca și fabricile, pădurile și orice bogăție materială. Dar Miorița este moștenirea noastră nepieritoare și inalienabilă. Miorița e tot ce avem mai scump și nu ne-o poate fura nimeni, nici chiar ai noștri ca brazii, care prin scrierile lor au încercat să ne facă operație la creieri și să o aruncăm la gunoi. Miorița este conștiința noastră de noi înșine ca națiune și ca indivizi, e mândria noastră de români în lume. Miorița, cu toate cele peste două mii de variante ale ei, a fost, este și va fi izvorul nemuririi limbii române, al culturii românești și al eternității neamului nostru. Cui lăsăm Miorița și cum o lăsăm?

Lasă un răspuns