«

»

Dorel Schor – schițe

ADEVĂRUL ÎN FAŢĂ

– Ce sunt alea „minciuni convenţionale”? îl apostrofează Menaşe pe Şimon Şeinerovici. Nu se poate să spui atâtea minciuni încât să ajungi în situaţia că nu te mai crede nimeni. Omul trebuie să fie sincer, să spună adevărul în faţă cu orice risc. Numai aşa vom avea o societate sănătoasă…
– Vorbeşti ca un politician, îi răspunde Şimon. Dar n-am să te contrazic. Dacă promiţi aici, faţă de martori (şi arată spre mine), că îţi iei răspunderea pentru ce mi se poate întâmpla dacă spun numai adevărul, eu mă angajez ca măcar câteva zile să nu spun nici o minciună, nici măcar una convenţională.
– Bravo! zice Menaşe entuziasmat. Promit.
Chiar în ziua acea, Şimon a întâlnit-o pe madam Gurnişt.
– Am auzit, i-a spus, că vrei să-l însori pe băiatul matale cu una Dina de la bancă. Am văzut-o zilele astea.
– Da? s-a bucurat madam Gurnişt. Ei, ce spui?
– Am să fiu sincer, i-a răspuns Şimon. Nu-l invidiez de loc pe fecior. Că fata arată aşa cum arată, mai treacă meargă, în viaţă nu-i totul frumuseţea, cu toate că oricum, ar trebui să fie mai puţin şleampătă şi să se mai pieptăne din când în când. Dar mă gândesc ce viaţă o să aibă, că are aia o gurăăă…
A doua zi dimineaţa, Şimon a telefonat de la serviciu domnului Ştrudelman:
– Scumpe nene Ştrudelman, am primit invitaţia la aniversarea soţiei matale, care am uitat cum îi zice. Nu te supăra, dar n-am să vin. Nu, nu am nici o problemă de sănătate şi nici chestiuni urgente la serviciu, cu toate că petrecerea e în timpul săptămânii. Dar mi-am făcut socoteala şi nu-mi convine. Costă o groază drumul, plus un cadou pentru care cheltuiesc cât pentru o pereche de pantofi. Ca să fiu sincer, decât să-i fac un cadou soţiei matale, mai bine mi-l fac mie. Lasă că te descurci matale şi fără cadoul meu, că doar nu m-ai invitat pentru că nu mai poţi după mine, m-ai invitat din cauză că ai crezut că o să mă supăr altfel. Ei, uite că nu mă supăr!
Domnul Ştrudelman i-a închis nervos telefonul.
Vineri seara, Şimon l-a vizitat pe Aron, antreprenorul.
– Aaaa, ce surpriză plăcută, a rostit gazda la intrare.
– Nu te bucura chiar aşa de mult, i-a spus musafirul. Să nu crezi că nu mai puteam de dorul tău. Dar ştiu că la voi se găseşte un păhărel bun de wisky şi o gustărică pe gratis. În plus, voi bârfiţi pe toată lumea şi pe mine chestiile astea mă amuză grozav. Iar la urmă, vreau să-ţi cer un împrumut pe care nu sunt prea sigur că ai să-l vezi înapoi. Înţelegi?
– Înţeleg, s-a încruntat Aron şi nici nu l-a mai lăsat să intre. Ştiam că eşti un mare mincinos, dar nu te credeam măgar..!
Astăzi, Şimon Şeinerovici ne-a convocat pe mine şi pe Menaşe la el. Ne-a relatat ce i s-a întâmplat de câte ori a spus adevărul adevărat.
– Acum vă rog să-mi spuneţi care e concluzia voastră. Că eu revin la felul meu de dinainte, n-au decât să creadă toţi că-s mincinos, eu nu mă supăr. Ce, voi vă supăraţi dacă afirm că sunteţi teribil de inteligenţi şi de orientaţi, foarte apreciaţi şi iubiţi de toată lumea? Cu toate că ştiţi că nimic nu e adevărat…

TOATĂ LUMEA CÂŞTIGĂ

– Ai auzit ultima noutate de la noi din bloc? Amalia, englezoaica de la patru, şi-a luat o slujbă…
– Ei, bravo! Şi ce va face cu copiii? Are doi copii mici.
– A găsit o soluţie. La etajul trei stă madam Brodiciche din Odesa. Îi lasă ei copiii până la ora patru. A acceptat s-o ajute, mai scoate şi ea un ban, că soţul ei are un serviciu cam slăbuţ.
– Chiar că e interesant. Dar cum o să se descurce madam Brodiciche cu doi copii mici? Parcă ştiam că lucrează croitorie, transformări, cârpeli, chestii din astea… N-o prea văd stând la maşina de cusut şi cu puradeii învârtindu-i-se printre picioare.
– Ah, dar madam Brodiciche nu lucrează singură. A angajat-o pe fiica doamnei Biton, marocanca de la opt. Fata are 15 sau 16 ani, e isteaţă şi deja ştie să coasă la maşină, să prindă un tiv, să pună nasturi.
– Prinde tivul şi pune nasturi, foarte bine. Dar ce face cu cei şapte fraţi mai mici când maică-sa pleacă la lucru la fabrica de bere?
– Ăia mici? Păi are grijă de ei Lia Sachelarie de la etajul cinci care şi aşa stă acasă. Madam Biton îi plăteşte cu ora şi Lia noastră, când plimbă căţeluşul argentiniencei de la şapte, scoate şi trupa lui Biton.
– Cum? Lia are două slujbe?
– Cred şi eu, nu ştii că românii noştri sunt harnici? Între noi fie vorba, cred că primeşte pentru căţelul argentinencei mai mult decât pentru echipa de handbal a marocancei!
– Chiar că nu e just…
– Oricum, căţelului îi face şi baie, iar la Biton numai supraveghează, că mai e un puştan de 12 ani printre ei, care o ajută.
– Bravo şi pentru Lia, zău aşa. Înseamnă că îşi câştigă frumos existenţa, mai ales de când a ieşit Sachelarie la pensie şi-şi cheltuieşte jumătate din ajutorul social pe ţigări.
– Nu, că nu mai fumează, săracu’. A făcut o semipareză şi abia se mişcă. Mai toată ziua stă în casă, citeşte ziarul, de fumat ţi-am spus că s-a lăsat, nici nu ştiu dacă se poate deplasa singur, mă înţelegi, acolo unde şi regele se duce pe jos…
– Atunci, chiar că nu mai înţeleg. Cum poate Lia să plimbe căţelul argentinencei de la şapte, să supraveghieze copiii marocancei şi să mai aibă grijă de un handicapat care nu se poate servi singur?!
– Păi nu se serveşte singur. Nu ţi-am spus de la început că Amalia, englezoaica de la patru, şi-a luat serviciu? A angajat-o Lia!

Lasă un răspuns