«

»

Veronica Balaj: Replică artistică românească a bătăliei de la Anghiari, după fresca semnată de Leonardo da Vinci

1

Sâmbăta , 4 mai, 20019, Spania, regiunea Castilla la Mancha.

Mari emoții artistice determinate de o nouă secvență dintr-o posibilă carte a interculturalității, (dacă ar fi să se scrie așa ceva), în care este prezent și un artist român, stabilit în Spania, Tiberiu Ovidiu Stan. Acesta a prezentat lucrarea sa sculptată în lemn de tei canadian, cu titlul Bătălia de la Anghiari. Tema lucrării ne obligă la un scurt excurs în istoria artei, dar mai întâi să punctăm locația evenimentului și pe cei implicați în desfășurarea sa.
Așadar, acesta a avut loc în organizarea Primăriei Villarubia, (localitate nu departe de Madrid, descrisă de Cervantes ca parte din călătoria lui Don Quijote, însoțit de scutierul său fidel, Sancho), dintre organizatori au mai fost, Grupului Apotheca, Muzeul de Etnografie din localitate , Uniunea Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania și Compania Teosfrit.
Tiberiu Ovidiu Stan a prezentat unui public numeros, (alcătuit din peste 250 de persoane), lucrarea sa, anume, sculptura cu tema Bătălia de la Anghiari, temă folosită prim oară de Leonardo da Vinci. Sculptura expusă având o valoare specială și din punct de vedere artistic și prin dimensiunile sale:3,20/ 2,40 metri. Fresca semnată de Leonardo da Vinci măsura 3,65/4,57M.
Ca model, în principal, pentru artistul român a fost tabloul lui Rubens, care la rândul său, s-a lăsat inspirat de fresca lui Leonardo da Vinci pictată acum 500 de ani, in sala Cinquecento de la Plazzo Vecchio din Florența și care trebuia să redea Bătălia de la Anghiari, așa cum îi solicitase Segnioria din Florenza la acea vreme.
Povestea lucrării dublează misterul și atracția devine cu atât mai mare. Victoria florentinilor asupra milanezilor în bătălia de pe câmpul de la Anghiari , 29 iunie, 1440, trebuia să glorifice, să fie un document artistic al vitejiei florentinilor, un reper pentru neuitare, dar, Leonardo da Vinci, care mereu avea idei noi, care inventa, reînnoia orice proiect, nu a finalizat proiectul propus. Și nu doar din motivul inventivității neobosite. Se poate să fi renunțat și din pricina culorilor folosite într-un amestec neadecvat pentru spațiul unde trebuia să fie fresca și așa încât, acestea au început să se prelingă în loc să rămână fixate pe perete. La toate explicațiile posibile se adaugă și faptul că artistul nu avea slăbiciune pentru tematica războinică și de aici interesul sau perseverența sa întru finalizarea lucrării, n-au fost dintre cele mai reprezentative. Dovadă că și-a ales doar o scenă în care un grup de călăreți sunt prinși în zbaterile luptei. Evidentă era, după cum va scrie urmașul său, Giorgio Vasari, turbarea și furia, atât a cailor cât și a oamenilor. N-a fost să fie o reușită, fresca n-a ieșit precum își dorea așa că, după un an de strădanie, Leonardo da Vinci a abandonat-o. Ba, chiar a părăsit și Florența. Ne aflăm la 6 iunie, 1505.
Rubens, alt artist genial este atras de tema prelucrată de înaintașul său, Leonardo da Vinci , folosind cele câteva schițe rămase de la acesta. Artistul român , iată, preia și el tematica frescei care inițial se numea, Lupta pentru stindard și găsește o formulă personală de-a o reda . O transpune în lemn.
Rezultă o lucrare monumentală după cum am spus, rodul unei strădanii de 4 ani, dacă punem la socoteală și anul în care abandonează și el munca pentru a reveni însă în forță. La povestea fascinantă mai adăugăm doar faptul că lucrarea lui Da Vinci a fost descoperită prin strădania și pasiunea primarului Florenței, Matteo Renzzi și a lui Terry Garcia, Vicepreședintele Executiv al Societății Naționale Americane de Geografie, care a și finanțat de altfel desfășurarea proiectului de aflare a frescei lui Leonardo da Vinci, care părea pierdută în urma redecorării sălii unde fusese pictată. Peste ea a fost așezată lucrarea lui Giorgio Vasari, care, din fericire, a avut o idee genială. Nevrând să distrugă mărturia predecesorului său, a construit peste frescă un zid gros de 12 cm, care, practic o apăra în totalitate. Pentru identificarea acesteia s-au folosit lasere, seringi și diverse aparaturi medicale pentru a extrage mostre din vechile culori folosite de Leonardo da Vinci.
Povestea tematicii și a primei sale reprezentări sub formă artistică poate continua, dar, mă limitez la descrierea sa secvențială în ideea de-a sublinia că nu este chiar un fapt minor ca, un sculptor român să se prindă în derularea unui subiect renumit, cu o tematică la fel de faimoasă ca și cei care au abordat-o înaintea sa. Artistul român își leagă astfel numele de niște titani ai artei. Este un curaj, este o încredere în sine și la urma urmei, o reușită semnată de Tiberiu Ovidiu Stan.
Descrierea lucrării și realizarea artistică având, firește, marcă personală, poate declanșa varii aprecieri ale vizitatorilor pe care, orice privitor este liber să și le asume. Fiecare privitor în felul său. Diversitatea receptării este unul dintre vectorii care definesc valoarea unei realizări artistice. Comună tuturora le va fi admirația impusă de expresivitatea bătăliei încrustată în lemn. Încordarea personajelor surprinsă în cel mai admirabil mod.

2

Această sculptură are o strălucire care vine parcă din taina nervurilor lemnului . E o minuțiozitate a prelucrării acestui material încât, dacă nu te apropii, ai putea crede că este o pictură. Un colorit special scoate în evidență stările personajelor implicate în luptă. Caii, par și ei umanizați, se contorsionează, au o îndârjire sălbatică în poziția în care sunt surprinși cu măiestrie de către artist. Figurile bărbătești, pârjolite de dorința de-a învinge dar și de-a scăpa din vâltoarea primejdiei , sunt ca și când ar fi vii. Rămân multă vreme pe retina privitorului.
Autorul, Tiberiu Ovidiu Stan, a declarat că-l interesează în mod special, expresia de pe chipul persoanelor care se opresc în fața lucrării sale. Adică, ar vrea să spună, oare se percepe acea comunicare suplimentară dăltuită în lemn? Trăirea artistului, prin măiestrie, prin imaginație se transferă în trăirea personajelor. Lemnul este folosit nu doar ca un material de lucru. Are și el un fel de…. viață. Și copacul este viu într-un anume fel. Respiră prin nervurile sale, prin canalele cu sevă. De toate acestea trebuie să se țină seama. Iată credința lui Tiberiu Ovidiu Stan care dă dovadă de o subtilitate artistică de rară persuasiune. Pe care a știut s-o redea artistic. Este sigur că intuiția și talentul său provin dintr-o tainică legătură cu străbunii săi, el fiind cel de-al nouălea lucrător-iubitor al lemnului din familia sa. Poartă povara frumoasă a iubirii pentru lemn. De aceea a reușit să insufle senzația de viață sculpturii despre care facem vorbire. Lemnul este asemeni cărnii, ai senzația că transpiră și caii laolaltă cu oamenii din scena furtunoasă.
Cu puțină imaginație, devii spectatorul temător în fața unei imagini care arată cum viața atârnă de-o secundă.
Toate aceste reflexii despre lucrare, însumate doar parțial în cele spuse mai sus, sunt rodul artei autorului care a plasticizat expresiile trăirii în lemn. Vocația sa de pictor l-a ajutat. Aș aduce în atenție doar un argument: expoziția semnată de el în Budapesta. Și aceasta a avut răsunet dar, și… o poveste unicat. Pictorul povestește cum a dăruit tablourile tuturor celor care, deși vedeau afișat sub fiecare lucrare prețul, cam pipărat, au decis s-o cumpere. Dar, s-au pomenit că nu trebuie să achite nimic . Autorul lor făcea donație. Drept recunoștință că i-au prețuit arta. Dăruind, cu o extravagantă generozitate, artistul și-a asigurat într-un fel dăinuirea. Odată cu opera. Dacă a dăruit tabloul, a dăruit și ceva din propria-i ființă. La fel se întâmplă și cu această sculptură. E tot un gest de dăruire a trăirilor sale.
Personajele din această sculptură sunt expresive la cota maximă a sugestiei. Diversificată magistral. Simțămintele sunt redate cu tensionarea pe care o simte oricine în pragul pericolului. Precum vitejii și caii implicați în luptă.
Privitorul este atras, implicat oarecum și asta cu siguranță se întâmplă, se emoționează și el laolaltă cu privirile cailor, a oamenilor, niște luptători de marcă, viteji dar care, la limita dintre viață și moarte se arată cuprinși de groază. Să redai toate acestea prin tăieturi filigranate în lemn, se numește talent. Despre care, se poate vorbi și mai mult în cazul protagonistului acestei expoziții, Tiberiu Ovidiu Stan.
Ceva din puterea sculptorului de-a simți, a trecut în forma lemnului care a prins chip de personaj uman.
Arta, înțelegem că nu are limite. Doar infinite posibilități de-a sugera.
Lucrarea va putea fi admirată de nenumărați iubitori de frumos, sau specialiști în interpretarea de gen mai ales dacă, visul autorului se va împlini. Sperăm asta. Anume, își propune să doneze Florenței sculptura sa monumentală. Să reziste în timp acolo de unde a plecat tematica și prima sa reprezentare artistică, dacă se poate, să troneze chiar în sala Cinquecento, din Pallazzo Vecchio acolo unde Leonardo da Vinci a conturat plastic prima formă, prima imagine artistică a bătăliei de la Anghiari.
E onorant gestul Muzeului de Etnografie din Villarubia care a găzduit prima prezentare publică a lucrării. Drumul său în lume, a început din acel moment al manifestării despre care am vorbit mai sus. Un eveniment susținut și onorat de luările de cuvânt semnate de doamna Encanancion Medina Juarez, Primarul din Villarubia, de Ovidiu Constantin Cornilă, Președintele Uniunii, ,,Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor din Spania, venit aici însoțit de mai mulți membri ai Uniunii, de vicepreședintele acesteia și de inimoasa doamnă Mariana Vlad, responsabilă cu buna organizare a acțiunilor în care este implicată organizația lor, toți susținând artistul fără să precupețească oboseala sau distanțele pe care le-au avut de străbătut. O frumoasă și documentată prezentare a evenimentului despre care am vorbit a susținut și domnișoara Marian Alises.
Sala plină de admiratori ai autorului și ai artei sale, vibra ușor sesizabil printr-o comuniune artistică , francă. Nu conta că el este român, era de-al lor, era acceptat. Încă o dovadă că prin artă se pot lega prietenii și istoria poate trece peste orice frontiere. Arta le poate desființa. Această mostră de interculturalitate, româno-spaniolă și de ce nu, italiană, vorbind aici despre o înlănțuire prin timp a ideilor artistice, a fost încântătoare.
După o singură zi de la expunerea lucrării, numărul vizitatorilor ajunsese la 2000. Deși localitatea are tradiție viticolă, se pare că Cervantes, acordând în cartea sa, Don Quijote de la Mancha, suntem, chiar în acest perimetru cu aceeași denumire ca și atunci, acordând un rol imaginar morilor de vânt din zonă, le-a dat locuitorilor insemne de renume pe care aceștia știu să le respecte. Arta, literară în cazul de față, le-a transmis încrederea că aceasta are grad de noblețe. Și ei știu s-o prețuiască.

Se cuvine precizarea că, în aceeași sală cu sculptura monumentală se aflau expuse și lucrări de dimensiuni mai mici ale lui Tiberiu Ovidiu Stan alături de cele semnate de un alt sculptor român, de asemeni stabilit în Spania, Mihai Camara. În cazul acestuia se poate vorbi de artă abstractă, modernă, cât se poate de competitivă. Prezența lucrărilor sale executate în metal, se combinau ingenios în ansamblul muzeal cu lucrările de dimensiuni mai mici, în lemn, semnate de același protagonist principal, Tiberiu Ovidiu Stan care așezase la vedere exponate mai vechi, care exprimă în tăieturi și curbări idei care nu pot fi puse la îndoială dar nici nu sunt ușor de redat în linii sculpturale. Ovidiu, cum îi spun prietenii, reușește și pe acest palier. La modul superlativ. Admirabilă este, spre exemplu, redarea spiralei evoluției, ADN-ul, prin imaginarea unor chipuri umane diferite. Cu expresii diferite, în funcție de treapta evoluției pe care se află. Evoluția vieții devine subiect de artă și meditație.
Mărturia artistului susține în subsidiar cunoscutul dicton latin, vita brevis, ars longa, în sensul că, nu-și dorește un câștig material ci, doar ca lucrările sale să reziste competiției cu timpul. Să dăinuie ca semn al unei înțelegeri personale a lumii. E un dar artistic făcut viitorimii.

3

Veronica Balaj

Lasă un răspuns