«

»

Dorel Schor – schițe

CORIDORUL INSTITUTIEI

Când, pe la unsprezece dimineaţa, Sorin Barbălată, tânăr contabil practicant, ieşi în pauza de ceai, constată cu surprindere că pe coridorul instituţiei se revărsa nu numai soarele generos al verii, ci şi lumina a nu mai puţin de opt becuri aprinse. Pe scaune şi în picioare aşteptau o mulţime de oameni, aşa că Sorin le aruncă întrebarea:
– De ce nu stingeţi lumina?
– Noi nu lucrăm aici, răspunseră cetăţenii. Am venit cu cereri, probleme, audienţe. Nu e treaba noastră să stingem lumina! S-o stingă cine trebuie.
Sorin consideră că respectivii aveau dreptatea lor aşa că, ajungând în camera de ceai, o întrebă pe femeia de serviciu:
– De ce arde lumina pe coridor la ora asta?
– Aşa să ştiu de necazuri, răspunse femeia. Treaba mea e să încălzesc apa, să pregătesc ceaiul şi să-l împart. Mai trebuie să spăl paharele şi linguriţele, să am grijă de zahăr şi sucrazit şi dacă şeful vrea cafea, să i-o fac turcească. Lumina nu e treaba mea, eu nu am studii…
Pe Barbălată îl duru inima pentru risipa de electricitate, dar în sinea lui îi dădu dreptate femeii. Aşa că îl căută pe portar:
– Pe coridorul nostru ard opt becuri la ora asta şi e păcat, îi spuse. Du-te şi stinge-le!
– Cine eşti dumneata să-mi dai mie dispoziţii? se miră uşor ofensat portarul. Conform instrucţiunilor, eu sunt subordonat numai societăţii de pază şi domnului responzabil cu securitatea antiteroristă. N-au decât să ardă şi o sută de becuri, nu-mi pasă. Important e să fie pace!
Sorin, deşi proaspăt angajat, consideră că e de datoria lui să nu abandoneze.
– Nimănui nu-i pasă de banii statului, îi spuse şefului contabil. Nu ştim cum să mai facem economie, să reducem cheltuielile , dar faptul că opt becuri ard în plină zi nu deranjează pe nimeni. Nu e păcat de dumnezeu?
– Dumneata ai perfectă dreptate, constată binevoitor şeful contabil. Dar de ce vii la mine? Crezi că nu am destule probleme de rezolvat? Consideri că am timp să mă ocup de toate fleacurile? Vorbeşte eventual cu administratorul, tot arde el gazul de pomană…
– Şeful contabil m-a trimis la dumneata, îi spuse Sorin administratorului, în legătură cu becurile care ard inutil pe coridor. Se consumă kilowaţii şi e păcat… Ia dumneata măsuri.
– Dar cine e şeful contabil să-mi spună mie ce să fac? se burzului administratorul. Spune-mi că s-au ars becurile, voi avea grijă să le înlocuiesc. Dar dumnealui să-şi vadă de treaba lui, iar eu o să-mi văd de a mea. Auzi, domnule, încă un şef pe capul meu. Nu-mi ajunge câte treburi am de rezolvat…
Trecuse o oră bunicică de când Sorin urca şi cobora scările, bătând la diferite uşi. Toţi ridicau din umeri, refuzând politicos sau categoric să se ocupe de o problemă care nu era de resortul lor. Dezamăgit, se întoarse în biroul lui, sorbi absent din ceaiul care se răcise şi mormăi încet, doar pentru sine:
– Păcat… Păcat că nu e atribuţia mea, că altfel tare aş fi avut poftă să sting drăciile astea de becuri!

TIMPUL PROBABIL schita de Dorel Schor

Băiatul lui Menaşe se întoarse de la şcoală îmbrăcat cu o cămaşă fără mâneci şi pantaloni scurţi.
– Ai să răceşti, nenorocitule! Cum de ai plecat fără o haină ca lumea?
– Scrie în ziar că astăzi e mai cald decât de obicei… Dacă tu nu citeşti…
– Scrie! Te iei după ce scrie sau după ce simţi? Ia dă ziarul încoace.
x
– Alo, redacţia ziarului „Prezent”? Aţi scris că astăzi e mai cald şi când colo e mai frig decât altădată. Aşa informaţi cititorii?! Păi dacă ne luăm după voi…
x
– Cu Direcţia Presei, vă rog. Alo, domnul director? Vorbeşte redactorul şef al cotidianului „Prezent”. Am primit o mulţime de reclamaţii de la cititori în legătură cu rubrica meteorologică. Ne-aţi transmis ieri timpul probabil de astăzi şi în loc să scrie că-i mai rece cu câteva grade, ne-aţi comunicat exact invers. Ce facem?
x
– Serviciul de Prognoză a vremii? Vorbeşte şeful Agenţiei de ştiri interne din cadrul direcţiei presei. Vă rog cu şeful secţiei de meteorologie … Alo… Păi, bine domnule dragă, ne induceţi în eroare? Am primit numeroase sesizări şi reclamaţii în legătură cu starea vremii. În regiunea de centru şi în localităţile din sud s-au înregistrat cu totul alte temperaturi decât cele pe care ni le-aţi comunicat. Vă rog să ne furnizaţi o explicaţie pentru cititori, că altfel ne pierdem credibilitatea şi ne facem de râs.
x
– Ce-ai făcut, măi Sandule?! Ai transmis la ăştia prognoza de acum două săptămâni..? Fii, domnule mai atent, nu-i adevărat că nu citeşte nimeni buletinul meteorologic. Ne aprindem paie în cap degeaba. Ia să dăm o explicaţie…
x
Comunicat. Un front neaşteptat de aer rece, polar a pătruns în straturile joase ale atmosferei determinând în întreaga zonă o coborâre bruscă a temperaturii. Această tendinţă va persista şi în zilele următoare.
xx
-Ai văzut, măi băiatule? Să mai spună cineva că Menaşe nu citeşte ziarele. Acum scrie clar că se răceşte. Puneţi o cămaşă mai plină şi pantaloni lungi, că
n-a venit încă vara!

ATATA PAGUBA

Marcu avea obiceiul sa spuna:
– De cand lucrez eu aici, am schimbat patru directori!
Ceea ce era perfect adevarat. La care am putea adauga inca doua adevaruri pe care Marcu, in marea lui modestie, le trecea sub tacere. Mai intai ca, in timp ce directorii se schimbau, el ramanea mereu pe acelasi post nesemnificativ de vanzator la raionul de articole pentru barbati. Si in al doilea rand, adevarul ca amicul nostru facea ce facea sa se intalneasca cat mai putin cu seful, sa nu fie in „colimator”, cum se zice.
Iar acum, ca intotdeauna cand se schimbau directorii, Marcu avea emotii nemarturisite nimanui, dar profunde: de cateva zile se instalase un director nou, al cincilea in ordine, despre care se povesteau diverse. Ca e un ofiter superior demobilizat, un tip foarte sever…Ca e prezent la birou inintea femeii de serviciu… Ca trebuie sa te inscrii la secretara cu o zi inainte, daca vrei sa-i ceri o audienta… Si altele.
– Atata paguba! zambise stramb Marcu. Poate sa astepte el mult si bine pana am sa vreau eu sa-l vad.
Numai ca se intampla invers, adica directorul dori sa-l vada pe Marcu. IL instiinta printr-o adresa dactilografiata ca in ziua cutare (exact poimaine), la ora cutare (exact in pauza de ceai) sa se prezinte la birou. In consecinta, Marcu se interesa discret daca si alti vanzatori fusesera invitati si afla cu stupoare ca nu; el era singurul. Nu dormi doua nopti, intrebandu-se cu ce a gresit, cine ar fi putut sa-l reclame, daca a intarziat in ultima vreme, daca a repezit vreun client.
In ziua respectiva se perpeli ca pe jaratec. Marcu nu-si amintea sa fi avut asa un gol in stomac, un puls atat de agitat si o paloare atat de pronuntata. Cand sosi, in sfarsit momentul, Marcu isi verifica ceasul pentru a mia oara, isi sterse pe laturile pantalonilor (din galantar) palmele umezite si se indrepta spre biroul directorului. Secretara il intreba daca e anuntat, verifica o lista, il bifa si il pofti sa astepte. Marcu isi lasa nervii zgariati de scartaitul scaunului, electrocutati de soneria telefoanelor, striviti de pasii functionarilor. Pauza de ceai tocmai se termina cand pe biroul secretarei se aprinse un beculet rosu si femeia ii facu semn ca poate intra.
Of, Doamne! Directorul avea sprancenele foarte groase, o mustata zburlita si parul tuns perie. Si o voce obisnuita sa comande:
– Sezi!
Marcu ocupa un colt de scaun.
– Asadar, rosti vocea, dumneata esti Marcu de la sectorul barbati…
– Da, marturisi Marcu.
Directorul verifica un dosar deschis, cu privirea mohorata.
– Necasatorit… Nascut la, data de nastere: ziua cutare, luna cutare, anul cutare!
– Da, da, da…, soptea Marcu topit. Eu sunt.
Directorul se ridica incruntat, isi mangaie mustata cu mana stinga si-i intinse lui dreapta:
– In cazul acesta, doresc sa te felicit de ziua dumitala de nastere. Astazi, conform dosarului si datelor verificate, e ziua dumitale. Noroc bun! Doresc sa introduc in institutia noastra o alta atmosfera. Colegiala, calda, amicala. De acea te-am chemat. Dumneata ai avut norocul sa fii primul, in ordinea aniversarilor…
Nuuu? Sa nu-l dai dracului de idiot?
– Va sunt foarte recunoscator, domnule director. Ideia e minunata!
Ca paguba in ciuperci….

NU-I DE RÂS

Am o cunoştinţă bună, aproape că aş putea să-i spun bun amic, cu care mă întâlnesc la şedinţele umoriştilor din oraşul nostru. Şedinţele astea au loc a dată pe lună şi se desfăşoară într-o atmosferă foarte prietenească şi amuzantă. Amicul meu, să-i spunem Sandu, este foarte apreciat pentru că râde la toate poantele, chiar şi la ale mele, şi are numai cuvinte de laudă pentru toţi. În plus, omul fiind pomicultor în celelalte zile, aduce la întâlnirile noastre, de fiecare dată, o lădiţă cu fructe de sezon. Spre lauda lui, deşi locuieşte într-un sat, la vreo 12 kilometri distanţă de oraş, nu a lipsit nici odată de la aceste întâlniri. Venea cu maşina lui, un ford vechi dar bine întreţinut pe care îl lăuda mereu.
Până în urmă cu câteva luni… când umoristul nostru pomicultor nu a mai venit. Ne-am zis că dacă nea Sandu lipseşte e din cauza muncilor agricole. O livadă presupune multă muncă, irigare, stropire contra dăunătorilor, culesul fructelor, sortarea lor, livrarea pe piaţă şi câte şi mai câte. Până când, oarecum îngrijorat, i-am telefonat şi umoristul nostru mi-a răspuns foarte vesel că nu s-a întâmplat nimic neobişnuit, atât doar că a trecut o operaţie. Şi atunci ne-am hotărât să-l vizităm. Am venit în corpore, Sandu ne-a primit cu pâine şi sare, dar şi cu mere Ionatan, n-a poftit în casă şi am ţinut şedinţa la el.
– Ce operaţie ai făcut, nea Sandule? l-am întrebat discret.
– De cataractă… La ochi! Nu mai vedeam prea bine, mă deranja mai ales la condus maşina.
– Şi acum vezi bine?
– Acum văd excelent. De acea nu mai şofez…
– Nu mai şofezi tocmai acum când vezi bine?
– Păi, sigur… Inainte nu vedeam, nu ştiam. Dar acum, când văd câte se petrec pe şosea, câţi nebuni şi câţi nepricepuţi cu sau fără carnet sunt
la volan, mi-e frică.
Culmea e că nea Sandu, umoristul, nu glumea de loc.

Lasă un răspuns