«

»

Dorel Schor – schițe

HOROSCOP

  • Domnule, n-aş putea spune că horoscopul e un lucru serios şi că are o bază ştiinţifică. Dar de două ori în viaţă mi s-a întâmplat ca previziunile horoscopului să se potrivească atât de bine cu situaţia, încât o perioadă am crezut în ele. Ştiu că nu se prea asortează cu statutul meu de fost profesor de biologie, dar asta e…
    Ne-am cunoscut în sala de aşteptare de la policlinică. Fostul profesor de biologie avea un deget bandajat şi urma să intre la medicul chirurg.
  • Lasă impresia că e un fleac, dar pe mine mă necăjeşte de aproximativ patruzeci de ani. Nu tot timpul… E veriga mea slabă, cum se spune.
    Şi fără să-l îndemn, îmi povesteşte:
  • Aveam un prieten bun, profesor de matamatică la acelaş liceu. Băiat frumos şi sportiv. Şi intr-o după amiază, m-a convins să jucăm cu amicii fotbal. Până ce eu m-am accidentat serios, dar nu m-am lovit l-a picioare cum s-ar crede, nici la cap şi nici la piept, ci la pârdalnicul ăsta de deget. Am prins o minge şutată cu viteză, mi-a răsucit mâna, am crezut că leşin de durere. Doctorul m-a trimis la raze, cu radiografia m-am dus la ortoped şi în timp ce aşteptam să-mi vină rândul, am început să frunzăresc un ziar abandonat pe un scaun. Nu ai să mă crezi, dragă domnule, dar la horoscopul zilnic publicat, scria la zodia mea:”Feriţi-vă de activităţi sportive, există pericol de accidentare”. Ei, ziarul era de dimineaţă, dar acum era seara…Ce să mă mai feresc.?.
  • Se întâmplă, spun eu neconvins.
  • Evident… Prietenul profesor de matematică se simţea vinovat, el mă băgase în belea, susţinea. Nu mă lăsa o clipă singur, mă ajuta, mă însoţea. A cunoscut-o pe logodnica mea, îi spunea ce am voie şi ce nu, pe scurt, o instruia, îi explica, după câteva luni, tocmai în dimineaţa când în ziar horoscopul mă informa că este ziua mea cea mai norocoasă, logodnica m-a părăsit. A plecat cu el! Ziua cea mai norocoasă din viaţa mea, înţelegi? Profesorul de matematică s-a transferat în alt oraş şi ea cu el.
  • Aţi mai aflat ceva de ei?
  • Sporadic şi întâmplător. Dar peste mulţi ani l-am întâlnit pe fostul prieten. „Nici nu ai ideie ce noroc ai avut” mi-a spus spăşit. Era îmbătrănit, suferind şi în grea depresie. „M-a trădat şi pe mine” mi-a spus. „Iartă-mă. Dar cred că ziua când ea te-a părăsit a fost cea mai norocoasă zi din viaţa ta!”.

CE SPUN SPECIALIŞTII

Pe Boris Israelovici îl cunoaşte toată lumea… Evident, mă refer la oamenii din blocul nostru, unde este preşedintele comitetului de administraţie, de vecinii din blocurile vecine, ba chiar şi de cei din cartier. E cunoscut la banca din colţul străzii, la tutungerie, la băcănie ca şi la chioşcul unde se vând ziare. De acea, în urmă cu câteva luni, când a căzut în bucătărie împiedicându-se de un taburet şi a reuşit să-şi luxeze glezna, toţi au ştiut, mai ales că el venea la vecini să încaseze taxa de întreţinere, sprijinindu-se mândru în cârje.
Tot aşa, adică sprijinit în cârje, cobora din apartament să arunce gunoiul, mergea să-şi cumpere ţigări sau juca table cu pensionarii în părculeţul de lângă bloc. Noi l-am bănuit că vrea să fie văzut că este infirm, cu un ghips la gleznă şi suferind. Apoi Boris s-a refăcut, a făcut puţină fizioterapie cu un specialist care venea acasă la el, a aruncat cât colo cârjele şi m-a rugat pe mine să le înapoiez la policlinică, că doar tot mă duc acolo zilnic…
Şi uite aşa au trecut câteva săptămâni până când, într-o zi, l-am văzut din nou pe Boris sprijinit în cârje, ba chiar şchiopătând mai abitir decât prima dată. Nu a renunţat să coboare şontâc, şontâc cu gunoiul, să meargă la banca din colţul străzii, la băcănie unde îl vedea atâta lume, sau să joace table cu pensionarii. Am presupus cine ştie ce complicaţie, o accentuare a durerilor, o fisură osoasă sau chiar ceva mai rău…
Într-o zi, când ne-am întâlnit la lift, mi-am oferit serviciile şi m-am interesat, bine înţeles, ce spun ortopezii în cazul lui, ce spun specialiştii. Boris s-a asigurat că nu ne aude nimeni şi mi-a mărturisit:
– Unii specialişti spun aşa şi alţii invers.
– Cum aşa?
– Păi, doctorii spun că n-am nici pe dracu’. Dar avocatul meu susţine că abia acum e cazul să umblu în cârje!
RADIO GIBRALTAR

Strada principală din Gibraltar se numeşte Main Street, denumire care se traduce prin Strada principală. O mulţime de magazine de tot felul se află pe ambele părţi cale de câţiva kilometri şi turiştii, după ce au coborât de pe stâncă, au vizitat castelul Maurului, tunurile victoriene, bateriile de coastă, maimuţele domesticite şi chiar muzeul, turiştii deci îşi amintesc subit că timpul trece, nimeni nu rămâne să înopteze în Gibraltar, şi cumpărăturile fără taxe vamale se pot face numai, sau aproape numai, pe Main Street.
Foarte convenabile sunt cumpăturile făcute în Gibraltar… Indieni cu alură de aristocraţi, pakistanezi plebei, arabi cu plecăciuni adânci, negri cu accent de Oxford te îmbie să le calci pragul magazinului. Cele mai multe magazine vând aparatură electrică şi cosmetice scumpe. Evident, la preţuri ieftine…
M-am interesat de un aparat de radio cu casetă. Fiul unui maharadjah a urcat o scară îngustă şi a coborât, cu mâini de pianist, exact piesa care îmi trebuia mie. Putea prinde o mie de posturi, pe opt lungimi de undă, caseta se schimba automat, utiliza baterii de un volt jumate sau curent electric. De 110 sau de 220, un mic buton schimba instantaneu voltajul. Iar preţul era foarte tentant.
Maharadjahul junior a predat aparatul lui Brahmaputra în persoană. Acesta a plimbat acul pe scala radioului, sunetul era de o calitate uluitoare… Am întins mâna spre aparat.
– O clipă, mi-a spus divinitatea hindusă, dumneata vei primi unul absolut nou, încă neatins de vreun muritor!
Mi-a mulţumit pentru dolari şi mi-a dat restul corect în sterline… Imediat ce am trecut graniţa, pe furiş, am desfăcut cutia elegantă. Aparatul arăta fermecător în haina lui de ebonită. Acul se mişca uşor şi antena telescopică era supermobilă.
– Ai luat un chilipir, mi-au spus toţi cei patruzeci de turişti din autocar. Ştii cât te-ar fi costat la noi?
– La noi? a replicat altcineva, păi unde găseşti aşa ceva la noi?
Omul avea dreptate. La noi nu găseşti aşa ceva, mai ales că am descoperit că aparatului îi lipsea o găurică, un dispozitiv, o piesă, dracu mai ştie… Nu am găsit unde să întroduc firul, nu avea loc pentru baterii. Specialistul de „acasă”, pe care l-am consultat, mi-a mărturisit că încă nu văzuse aşa ceva…
– Nu cumva l-ai cumpărat în Gibraltar?
M-am jenat foarte mult, dar i-am spus că da.
– Atunci lasă, nu are rost să ne ocupăm… Bine că nu ţi-ai cumpărat un televizor, te cost mult mai mult şi era mai greu de cărat!!
BANCUL CU LUDOVIC

Circula mai demult un banc simpatic pe care vi-l povestesc îndată.
Cică un tip vede pe stradă un cetăţean care semăna foarte bine cu un fost coleg de-al lui pe care nu-l întâlnise de multă vreme. Se apropie de el, îl îmbrăţişează afectuos şi exclamă:
– Ce mai faci, măi Ludovic? Te-ai maturizat, bă, ai început să cheleşti, ai făcut un pic de burtă, ţi-ai lăsat barbă, te-ai schimbat”…
Celălalt, surprins, îi spune:
– Dar nu mă cheamă Ludovic!.
Şi atunci tipul se miră:
– Cum aşa, şi numele ţi l-ai schimbat??
Ăsta-i bancul… Ce ideie mi-a venit într-o zi? Ia să verific pe viu cum se comportă omul într-o situaţie similară, care este reacţia naturală şi replica spontană a individului. Aşa că am ieşit în oraş, în centru, şi mi-am căutat atent clientul.
L-am găsit cu uşurinţă, era o persoană serioasă, cam de vârsta mea, care părea că nu se grăbeşte. M-am apropiat de dumnealui şi, cu vădită afecţiune,
aproape că l-am îmbrăţişat, în timp ce exclamam cu o surpriză bine simulată:
– Ce faci, măi Ionescule? De când nu ne-am văzut! Dar te-ai schimbat, ai făcut puţină burtă, ai început să cheleşti, acum porţi ochelari şi mustaţă…
– Da, spune el, aşa este, dar matale cine eşti, că nu-mi amintesc?
– Nu-ţi aminteşti? Păi eram colegi, am stat în aceaşi bancă la şcoală.
– Dumnezeule, tu eşti Ludovic!? Dar te-ai schimbat foarte mult, să ştii… Ai slăbit mult, acum porţi plete, ai fruntea mare şi nasul drept, mai să nu te recunosc, măi Ludovic…
– Dar nu mă cheamă Ludovic!
– Ca să vezi, ţi-ai schimbat şi numele între timp!
M-am lămurit, uite aşa se omoară o poantă bună. Nu mai fac experienţe psihologice din astea absolut niciodată, cel puţin deocamdată.

NU PREA AVEM TIMP

Săptămâna trecută am fost la o nuntă. Şi pe cine credeţi că am întâlnit? Pe Manole, prietenul meu din copilărie. Nu-l mai văzusem de aproape un an, Chiar i-am spus-o, îmbrăţişându-l:
– Nu te-am mai văzut de aproape un an de zile. Ce-i cu tine? Pe unde trăieşti? De ce nu dai şi tu măcar un telefon?
– Parcă tu ai dat vreun telefon? mi-a întors-o el amabil. Adevărul este că am fost foarte ocupat anul acesta. În primul rând, poate nu ştii, am lichidat afacerea cu şerveţelele aromate pentru că e mare concurenţa şi m-am lansat în baloane flexibile. Copii sunt cei mai buni clienţi, baloanela alea sunt lunguieţe şi subţiri, poţi să le răsuceşti cum vrei… Şi se sparg! Ha, ha, ha! Afacerea prosperă.
– Orişicât, am acceptat, dar un telefon…
– In al doilea rând, am făcut o excursie de vreo două luni în orientul îndepărtat. Plus că vreo două săptămâni m-am pregătit înainte de asta, m-am documentat adică: geografia, monumentele, ce să îmbrac, ce să cumpăr, chestii din astea, mărunte dar îţi iau o mulţime de timp. Şi tu?
– Eu am fost trei zile la un congres ştiinţific în Honolulu, am mărturisit modest. Aşa că n-am avut timp să-ţi telefonez.
– Trei zile nu sunt două luni, mi-a reproşat Manole.
-Adevărat, am acceptat. Congresul a ţinut trei zile, dar ştii cum se întâmplă, dacă eram acolo am vizitat împrejurimile: Australia. insula Paştelui, Venezuela, Costa Rica şi Luxemburgul. După congres am fost foarte obosit. Până mi-am revenit, înţelegi, numai de telefoane nu mi-a ars…
– Ei, să lăsăm…Dar mai dă un semn de viaţă, fă-mi o vizită cu soţia, mai stăm şi noi de vorbă ca pe vremuri, la o cafea. Adevărul e că orişicât am fi de ocupaţi, pentru un vechi prieten trebuie să găsim timp.
M-am îndreptat spre masa mea şi i-am spus soţiei:
– Am stat acum de vorbă cu Manole. Aş vrea să ne facem timp o dată şi să-l vizităm.
– Foarte bine, mi-a spus ea, locuieşte departe? În ce oraş?
– Ei, nu prea departe. De fapt, nici nu trebuie să luăm maşina, ajungem în zece minute pe jos. Locuim doar în acelaş oraş…Totul e să găsim timp!

Lasă un răspuns