«

»

130 de ani de la stingerea din viață a Veronicăi Micle

Între smerenia Maicii Benedicta și trufia urmașilor

MOTTO
,,S-a pregătit din timp, cu o smerenie reală, fără nimic teatral, pentru moarte, călugărindu-se, sub numele Benedicta, și petrecându-și o mare parte din ultimii ani de viață la Mânăstirea Văratec, unde și-a găsit acum o sută și ceva de ani liniștea și Veronica Micle.
Ne-am purtat urât cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga în acești ani de reculegere a ei! Nu în mod special eu, Alex. Ștefănescu (care am scris pe larg, în repetate rânduri, cu admirație, despre viața și opera fostei mele profesoare de literatură universală), dar și eu pentru că nu i-am combătut destul de energic pe cei care au denigrat-o și au supus-o oprobriului public. Pentru o femeie aleasă ca Zoe Dumitrescu-Bușulenga trebuie, dacă ești bărbat, să te bați și în duel.”

Reproducem mai jos un text, din același Alex. Ștefănescu citire:
,,Pentru această diplomație inofensivă prin care și-a câștigat nimic altceva decât dreptul de a-și face datoria a fost stigmatizată în repetate rânduri după 1989, atât de justițiari maniacali, lipsiți de simțul nuanțelor, cât și de unii tineri prost educați, din categoria celor care mânjesc statuile cu vopsea. Este infinit regretabil că nu s-a format un curent de opinie împotriva unor asemenea acte de vandalism. Am asistat cu toții, aproape fără nici o reacție, la defăimarea unui om căruia trebuie de fapt să-i purtăm recunoștință. Poate de acum încolo vom deveni responsabili și ne vom solidariza împotriva mineriadelor din cultură. S-a ajuns departe, mult prea departe, cu acțiunea de distrugere. Ar trebui să-i punem capăt, iar modul cum am tratat-o pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga să rămână ultimul caz de ingratitudine.
(Alex. Ștefănescu, ”Ce urât ne-am purtat cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga!”, în „România literară”, nr. 19, 2006)

În zilele noastre, după atâtea mușcături nemeritate, iată că apar ,,remușcări” postume, sub formă de dialoguri închipuite, dedicate unor chipuri de lumină ce au înnobilat Mânăstirea Văratic.
Într-un asemenea dialog, mai degrabă imaginar, Acad. dr. Zoe-Dumitrescu Bușulenga afirmă nici mai mult, nici mai puțin, că Veronica Micle nu a murit la Văratic, ci la Mânăstirea Neamț, invocând numele unor martori îndoielnici.
Spun răspicat: citind doar acest episod dedicat Veronicăi Micle, cred mai degrabă în imaginația creatoare a autorului, decât în memoria acestuia, consider demersul său drept o stratagemă de marketing, binefăcătoare succesului de librărie, inutilă însă slujirii adevărului. Cât despre restul cărții ? ,,Dumnezeu cu mila !”
O primă impresie: Lectura dialogului ne înfățișează o imagine desfigurată de invidie a aceleia cunoscute drept o doamnă a spiritului. Îndoielnice ne par, de asemenea, ranchiuna și răutatea ce acoperă de la un capăt la altul aceste dialoguri, de parcă am avea în fața ochilor un procuror sever și nu o monahie retrasă în ultimii ani de viață într-un loc al împăcării sufletului cu Dumnezeu, al iertării tuturor păcatelor acestei lumi.
În al doilea rând, nu recunoaștem în nici un chip în tonul simplist al dialogului evocat binecunoscutul stil academic, țesut în volute elegante, caracterizând întreaga operă a doamnei academician. În sfârșit, refuz să cred că regretata specialistă în Eminescu ar fi putut să emită atâtea enormități și inexactități câte apar în acest dialog ?
Atribuindu-i asemenea elucubrații, autorul nu face decât să o compromită fără voie, să o coboare la nivelul de jos al bârfei de cafenea, al unei anecdotici factice, contrare probității morale impregnate tuturor studiilor și lucrărilor sale de o viață.
Oare aceasta a fost intenția autorului ?
Vom trece peste măruntele inadvertențe, supărătoare totuși, fiindcă sunt atribuite unei personalități de anvergura doamnei academician, cum ar fi:
1.,,Corneliu Botez, avocatul gălățean”. Desigur, nu adăugarea apelativului deloc ignobil de ,,avocat” ne atrage atenția (în fond și T. Maiorescu a practicat această meserie liberală, asemenea și V. Boerescu, C. Mille, G. Panu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Radu D. Rosetti, Dimitrie R. Rosetti, Păstorel Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, Mihai Codreanu, Ion Valjan, Nicu Steinhardt, Rodica Ojog-Brașoveanu, Bujor Nedelcovici, Arșavir Acterian, George Uscătescu și mulți alții), ci faptul că este o eroare de documentare: Corneliu Botez nu a fost avocat ci înalt magistrat. Pentru a fi convingător înșir această listă plicticoasă a locurilor sale de muncă: preşedinte al Tribunalului din Galaţi; preşedinte al Secţiei juridice a Institutului Social Român; consilier la Înalta Curte de Casaţie din Bucureşti; membru al Institutului Social Român şi preşedintele secţiei de studii juridice din acest institut; preşedinte al secţiei juridice la Institutul de Ştiinţe administrative din Bucureşti; membru în Consiliul legislativ după 1918; secretar general în Ministerul Justiţiei (1919-1920);
2. ,,Botez era un mare eminescolog, un mare cercetător.” De unde, până unde magistratul Corneliu Botez este un mare eminescolog ? N. Iorga spunea la moartea sa: „Om modest, care a onorat ţara…, unul dintre cei mai aprinşi admiratori ai lui Eminescu”.
Să fim serioși: Corneliu Botez nu a fost un geniu al eminescologiei, ci doar un aprins admirator al lui Eminescu. Ne îndoim că Zoe Dumitrescu-Bușulenga, un echilibrat analist al vieții literare românești, ar fi putut atribui un asemenea suprem calificativ, oricât de merituos i s-ar fi părut acest magistrat, remarcat printr-un studiu conjunctural, dedicat lui Eminescu, în vremea studenției, tipărit după moartea Poetului.
Pentru acest titlu rar, nici măcar strângerea de fonduri în vederea ridicării unei statui la Galați, tipărirea unui album și baterea unei medalii nu erau suficiente !
3. ,,Minar, o știm toți, era un armean dubios, evitat de toți intelectualii din epocă” mai spune Zoe Dumitrescu-Bușulenga (sic !).
Refuz să accept ideea că această elegantă doamnă a spiritului putea folosi expresia ,,armean dubios” ! Îmi este imposibil să accept faptul că doamna Bușulenga împărțea comunitatea scriitorilor armeni din România în ,,armeni buni” și ,,armeni dubioși”.
Să judecăm acum cât adevăr cuprinde afirmația de mai sus: cât de nefrecventabil putea fi Octav Minar încât, deși era evitat de toți intelectualii din epocă, G. Călinescu reproduce cu larghețe relatări, întâmplări și istorisiri ale ,,armeanului dubios”, preluate din cărțile sale de popularizare a biografiei lui Eminescu, citându-l de nenumărate ori, altfel, desigur acoperindu-l de ocări !
Pe de altă parte, Perpessicius nu ezită să folosească din cartea lui Octav Minar documente cu privire la procesul intentat la Iași lui Mihai Eminescu, în 1876. Curat ,,dubios” !
Alții, temători să nu-și păteze reputația, folosesc pe șest reproduceri din lucrarea lui Octav Minar dedicată scandalului Caragiale-Caion, fără a cita sursa.
A. Z. N.- Pop, la rândul său, deși contestă (uneori chiar detestă) maniera lui Octav Minar de a edita documente eminesciene, nu are cum să-l evite, menționându-l frecvent în lucrările sale dedicate biografiei lui Eminescu sau a Veronicăi Micle.
Deși este un cunoscut scriitor, profesor, jurist, doctor în filologie al Universității București, membru al Uniunii Scriitorilor din România, făcând parte din colegiile de redacție a numeroase publicații, Octav Minar este catalogat de G. Călinescu cu nedrepte apelative:necrofor, impostor, incult.
Cu toate acestea, în toată opera critică a doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga nu veți întâlni asemenea cuvinte dure, de neacceptat în limbajul aceleia ce dovedea în toate ocaziile un elegantissim discurs literar.
Admit pentru corectitudinea unei analize imparțiale faptul că, în dialogul cu autorul interviului puteau să se strecoare și asemenea asperități de limbaj, în schimb nu pot să accept afirmația conform căreia Veronica Micle ar fi murit la Mânăstirea Neamț, informație confirmată de Zoe Dumitrescu-Bușulenga.
Un amănunt ce a scăpat celui ce a imaginat un asemenea dialog este de ordin logic.
Așadar, potrivit celui ce prezintă această ipoteză, avocatul Corneliu Botez lansează teoria morții Veronicăi Micle la Mânăstirea Neamț, în 1909, având o premoniție absolut excepțională, anticipând că, în 1920, va găsi tot el, ,,printr-o norocoasă întâmplare”, în Arhiva Secției a II-a a Tribunalului București, ,,Dosarul de succesiune al Veronicăi Micle”, din care rezultă acest tăinuit de toți adevăr !
Și pentru credibilitatea acestui scenariu, este invocat drept martor G.T. Kirileanu, chiar el confirmându-i personal această poveste halucinantă doamnei Bușulenga !
Și pentru a fi mai convingătoare, Zoe Dumitrescu-Bușulenga invocă un text din cartea intitulată Omagiul lui Mihai Eminescu, din 1909.
Pentru a demonta această construcție, vom lansa și noi câteva năstrușnice teorii, folosind ca argument aceeași culegere de documente a ,,marelui eminescolog și mare cercetător” Corneliu Botez, dovedind că Veronica Micle a supraviețuit miraculos, încă 10 ani, decedând în 1899 !
Da, vă rog să citiți bine: vă pot prezenta dovada, folosind același Omagiu, conform căreia Veronica Micle a murit la data de 4 august 1899 !
Aceste ,,bazaconii” le pot argumenta, exploatând de fapt greșelile colosale existente cu duiumul în această carte, unele de datare, altele, cum vom arăta, rezultate din lapsusurile de memorie ale lui Matei Eminescu (care oferă o dată de naștere a lui Mihai Eminescu, contrazisă tot în carte de un document oficial, care nu știe câți copii a avut mama sa: 10 sau 11, etc) sau ale lui I. L. Caragiale, care, în articolul ,,Nirvana”, reprodus în ,,Omagiu lui….”, la pagina 78, spune o poveste inventată, conform căreia fratele mai mare, militarul, aflat la Berlin, îl uimește pe mareșalul Moltke, dar vine subit acasă și se sinucide (!!!)
Vă asigur (desigur cu aceleași argumente de text) faptul că poezia ,,Lui”, dedicată de Veronica Micle lui Eminescu, este scrisă de aceasta la 10 ani după deces, adică la data de 16/28 iunie 1899 !
Dacă nu mă credeți, vă rog să deschideți acest Album, la pagina 114.
Aș putea chiar să afirm că la pagina amintită nu este o greșeală, ,,cum au crezut cititorii și cercetătorii operei eminesciene”, ca să fim în ton cu textul ce însoțește portretul Veronicăi Micle, de la pagina 141.
Și încă un lucru bizar, pe care vă invit să îl observați la pagina 147 a aceleiași cărți a marelui eminescolog și mare cercetător C. Botez: Henrieta, sora lui Eminescu, a murit în anul 1890, de pneumonie (sic !) și nu, cum știe toată lumea, de apoplexie cerebrală, la data de 14 oct.1889, cum rezultă din Certificatul de Deces, de la Arhivele Naționale.
Lăsând gluma la o parte, să revenim deci la lucruri serioase, punând următoarea întrebare: să nu fi cunoscut Zoe Dumitrescu-Bușulenga cartea lui Augustin Z. N. Pop, ,,Contribuții Documentare la Biografia lui Mihai Eminescu”, Editura Academiei, București, 1962, unde, la pagina 544, este reprodus în facsimil Certificatul de Deces nr. 61, din 6 august 1889, act oficial indubitabil, care confirmă ,,decesul Veronicăi Micle (văduvă, pensionară, domiciliată în București), produs la data de 3 august 1989, la ora 11 noaptea, în casa maicii Fevronia Frosinei, cântăreață din Mânăstirea Văratic, Comuna Filioara. Martori au fost Gh. Alecsandru Popovici, învățător în etate de 28 de ani și Alexandru Bârsanu, în etate de 25 de ani, funcționar, ambii domiciliați în Com. Filioara, amici și cunoscuți ai moartei…”
– Și atunci unde este adevărul? Cine a lansat ideea că Veronica a murit la Văratec? o întreabă interlocutorul pe Maica Benedicta.
Răspunsul este stupefiant, dovedind că aceste cuvinte nu sunt ale eminentei cercetătoare: ,,S-a preferat să se ia în considerare (exprimare de tot râsul, n.n.) varianta lui Octav Minar din „Cum a iubit Eminescu”, adăugând că ,,varianta Minar s-a propagat (fac pariu pe ce vreți că doamna Z.D. Bușulenga nu ar fi ,,propagat” asemenea expresii, n.n.) până în zilele noastre și puțin probabil s-o mai schimbe cineva…”.
Dar să discutăm pe fond această variantă.
Nu Octav Minar este cel care a ,,propagat” varianta privind locul stingerii din viață a Veronicăi Micle la Văratic, ci dicționarele biografice ale sfârșitului de secol XIX , care prezentau personalitatea poetei. Acestea indicau in corpore că aceasta a decedat la Văratic, la data de 3 august 1889.
Manualul de Istoria Literaturii Române, având ca autor pe Enea Hodoș, tipărit la Caransebeș în 1893, scos în patru ediții până în anul 1902, preciza sec faptul că a Veronica Micle a murit la Văratic.
Să nu fi știut Zoe Dumitrescu-Bușulenga de-a fir a păr mitul fără seamăn al literaturii române, biografia lui Mihai Eminescu și a Veronicăi Micle și, mai ales, sfârșitul tragic petrecut în 1889, încât trebuia să apară la Galați, în 1909 un Omagiu…… plin de erori, pe care erudita expertă în Eminescu să îl considere drept ,,literă de Evanghelie”, schimbându-i radical viziunea privind locul morții muzei ,,Luceafărului”?
Dorim să prezentăm mai jos un document edificator. În epoca în care Corneliu Botez aduna documente pentru Omagiul lui Mihai Eminescu, Președintele Societății Scriitorilor Români, Emil Gârleanu (1911-1912) vizita Mânăstirea Văratic.
Reproducem în facsimil coperta cărții lui Emil Gârleanu (mort în 1914, la vârsta de 37 de ani), inclusiv un doveditor articol, care confirmă unde și cum a murit Veronica Micle, infirmând în același timp varianta sinuciderii poetei.
Așadar, iată o dovadă, reproducând relatările martorilor oculari, mult mai credibilă decât un Dosar de Succesiune, din anul 1920, conținând declarații ale unei femei de serviciu sau mai știu eu cine….
Între Mânăstirea Neamț și Mânăstirea Văratic, nu poate fi nici o confuzie……

 

Dan Toma Dulciu

sursa:

130 de ani de la stingerea din viață a Veronicăi Micle

Lasă un răspuns