«

»

Dorel Schor – schițe

CINE PE CINE INVIDIAZĂ

Domnul Oiţerman, fabricantul, mi-l arată pe Jenică, fiul vecinului Biton, sprijinit de gardul blocului şi mâcând seminţe de floarea soarelui:
– E nemaipomenit… A terminat stagiul militar, e sănătos ca un cal şi taie frunze la câini. Şi, ca toată lumea, are ochii mari. Dacă-l întrebi, o să-ţi răspundă fără fasoane că-l invidiază pe cutare sau pe cutare, care şi-au făcut o situaţie…
– Pe cine invidiază Jenică, întreb eu candid.
– Pe cine? De pildă pe Şimon Şeinerovici. Că are o slujbă, că şi-a cumpărat o rablă de maşină, de asta… În schimb, dacă o să-l întrebi pe Şimon Şeinerovici, nici el nu e mulţumit. Şi el invidiază pe unul sau pe altul. Nu mai departe decât ieri, câte el de mincinos, a avut un moment de sinceritate şi mi-a povestit cât de mult îl invidiază pe Alberto Oberlicht.
– Dar ce-a văzut la el?
– Ce-a văzut? Dar eşti naiv, domnule! A văzut că Alberto lucrează la o întreprindere de produse lactate şi pe chestia asta mănâncă brânză gratis.
Şi că are o nevestică nostimă… Şi că a fost o săptămână în Rodos… Asta a văzut… Lumea are ochii mari.
– Păi…
– Vezi că am dreptate? Dacă o să-ţi spun acuma pe cine invidiază Alberto, ai să rămâi ţuţ. Ia ghiceşte!
– Pe cine invidiază Alberto? Cum aş putea…?
– Gândeşte-te.
– Habar nu am!
– Cred şi eu. Pe tine te invidiază Alberto!
– Nu mai spune! De ce tocmai pe mine?
– Pentru că nu lucrezi cu lactate, ci într-un birou, pentru că soţia ta ştie limba engleză şi a lui nu, pentru că el cheleşte şi tu nu… Aşa-i lumea, are ochii mari. Încă nu am văzut un cetăţean să nu invidieze pe alt cetăţean. Că doar trăim într-un stat democrat şi e normal. Îţi spun eu, fenomenul, cât e el de enervant, e normal. Parcă dumneata nu invidiezi pe nimeni? Hai, fii sincer! N-ai să-mi spui mie că eşti mulţumit cu ce ai şi cu cât ai şi nu invidiezi pe nimeni.
– Dar…
– Fără nici un dar. Vrei să spui că dacă discuţi cu mine acum, nu mă invidiezi? Dacă ai gălăgie la bloc, nu te gândeşti că pe mine, care stau la vilă, nu mă bate nimeni la cap? Când auzi că m-am întors din Hong Kong cu o comandă de cârlige de rufe, pe care apoi am furnizat-o pieţei comune europene cu un mic profit mai mare decât salariul tău pe doi ani, nu te doare puţin la ficat? Eşti om, domnule, e normal să mă invidiezi…
– Ca să fiu sincer, domnule Oiţerman, te invidiez! Când mă uit la casa dumitale şi la grădina din jurul vilei, te invidiez. Şi când aud că ai plecat la San Francisco sau la Madrid, la Paris sau în Honolulu, tot te invidiez.
– Păi, vezi !?
– Da, dar când aud că ai făcut o criză de migrenă şi că ţi s-a urcat tensiunea, când văd că iei tablete pentru inimă şi siropuri pentru ficat, nu te mai invidiez.
– Da, oftează Oiţerman, acuma înţelegi de ce mă enervează Jenică Biton? E tânăr, sănătos, frumuşel… Dobitocul habar n-are cât aş vrea să fiu în locul lui…

ROMEO PE ACOPERIŞ

Ioel Fişelovici avea câţiva muşterii în măcelărie, când madam Gurnişt intră gâfâind, transpirată şi cu sufletul la gură:
– Domnu’ Ioel, lasă dracului totul şi dă fuga acasă că e nenorocire. Romeo al matale s-a urcat pe acoperiş şi zice că se omoară! Aşa un băiat de nici douăzeci de ani şi zice că se omoară…!
Măcelarul rămase o clipă ca pălit în moalele capului, apoi înfipse cuţitul cel mare într-o pulpă de berbec şi ştergându-şi mâinile în poala şorţului, începu să alerge spre casă. Adică vreo două blocuri mai încolo.
Cu toate că era o oră neinteresantă, aşa cam pe la zece dimineaţa, în faţa casei se adunaseră o mulţime de tinere gospodine cu copii mici şi câteva gravide care lingeau îngheţată şi se uitau curioase spre acoperiş… Câţiva lucrători de la salubritate şi şoferul de la apă minerală căscau gura şi ei la Romeo, un flăcău şaten cu mustăcioară blondă, care stătea liniştit pe casă.
– Dă-te jos imediat! strigă de cum se apropie Ioel Fişelovici. Ţi-ai pierdut minţlle?
Ce, vrei să cazi de la etajul opt?
– Ei şi? răspunse moale Romeo. Tot o să mor.
– Dă-te jos, că altfel vin la tine. Praf te fac!
– Şi ce? spuse băiatul cu voce mică. Dacă mă arunc, nu mă fac praf?
– Mă, eu vin la tine! ameninţă Ioel Fişelovici. Acuma vin…
– Până să vii, eu mă spânzur, răspunse Romeo.
– De ce, măi băiatule, de ce?
– De antena de televiziune.
– Nu fii prost. Antena e centrală, e a blocului. Vrei să spună vecinii că am crescut un măgar? Că le-ai stricat antena?
– Şi ce-mi pasă? Eu tot mor.
– Dar la mine nu te gândeşti? La maică-ta nu te gândeşti? La ce-o să spună lumea nu te gândeşti? La soră-ta cea mică, când o fi să se mărite nu te gândeşti?
– Dar ce, voi vă gândiţi la mine?
– Dar eu pentru cine muncesc? Şi măcelăria a cui o să fie? Nu a ta?
– Ce folos, strigă Romeo, dacă sunt nefericit.
– De ce să fii nefericit, măi nefericitule? Ce-ţi lipseşte?
– Vreau, spuse Romeo, să mă laşi să mă însor cu cine vreau eu.
– Asta nu! strigă Ioel Fişelovici. Cu fâţa aia?
– Da!
– Păi n-are nici şapte clase…
– Nu mi pasă.
– Şi e grasă…
– Mie-mi place!
– Şi taică-su e un pârlit de funcţionar cu o leafă amărâtă…
– Ei şi?
– Şi nici n-are vechime…
– Nu contează!
– O iei tu aşa , pe contul tău?
– Da.
– Atunci n-ai decât. Dă-te jos şi însoară-te.
Romeo se dădu jos de pe acoperiş. Ioel Fişelovici se întoarse la măcelărie. Mamele cu copii mici se risipiră. Lucrătorii şi şoferul îşi aprinseră câte o ţigară.
– Ce s-a întâmplat? am întrebat pe unul din ei.
– Bee, răspunse el dezamăgit, am pierdut vremea degeaba…!

Lasă un răspuns