«

»

Mihaela Malea Stroe – A fi sau a nu fi… mioritic!

Nu știu cine o fi fost insul (aș zice „persoana”, dar nu pot, pentru că a fi o persoană presupune virtuți și responsabilități), deci insul care a lansat în premieră virusul resemantizării voit negative, prejudicioase, a termenului „mioritic”. În prezent, care cum se autosuspectează că e deștept de-i crapă țeasta sub presiunea deșteptăciunii și simte nevoia – imperioasă ca o zvârcolire de gaze în abdomen – de a jigni pe cineva, aplică eticheta-stigmat: „ești mioritic!” În traducere updatată și politizată: „ești resemnat, fatalist, pămpălău, retrograd, reacționar, laș, inert, fricos, plângăcios, necivilizat, abulic și de-aia, din cauza ta, merge țara prost!” Un fel de nihilism cioranian, deposedat de eleganța și tragismul cugetării filosofice, învestit, în schimb, cu vulgaritatea, exhibiționismul și stupizenia răfuielilor de maidan.
De mirare nu mi-e că s-a găsit un „șoim al patriei” sau poate chiar un stol de șoimișori care, postdecembrist, să-și ascută clonțul de tinichea pervertind și deturnând sensul inițial al cuvântului, ci faptul că acela, oricine va fi fost, a contaminat rapid o cohortă de „dăștepți” care a preluat fără discernământ „noua” semnificație și o flutură ca pe o flamură stacojie a victoriei… asupra nu se știe limpede cui, bănuim că asupra propriei ființe, cândva poate oneste.
Odată smintit înțelesul cuvântului, sminteala s-a răspândit ca pecinginea (grozav instrument propaganda!), tulburând și minți despre care crezuse(ră)m că sunt luminate, imune prin cultură la asemenea perversiuni… ideologico-lexicale.
Procedeul are rațiunea lui: ca să poți ataca fără să te demaști ca agresor și pentru ca atacul tău să pară just în ochii lumii, mai întâi îți negativizezi, cât se poate de convingător, ținta.
Totuși, molima i-a prins pe (prea) mulți. Parcă ne-am afla – cu oarecare întârziere – în Oceania orwellianului 1984, confruntați cu lupta dintre „Vechivorba” și „Nouvorba”, cu diferența că, în acest caz, nu se schimbă un cuvânt vechi cu unul nou (deși se practică și asta, de pildă nu mai suntem „hotărâți”, suntem, prin anglo-contagiune, „determinați”, iar aici gura păcătosului adevăr grăiește, întrucât, dacă hotărârea autohtonă venea din interiorul ființei, determinarea vine – prin împrumut și prin sens – din afara ei!), ci se operează la nivelul înțelesurilor.
Oare să nu cugeți, în aceste condiții de dublă agresare – în formă și conținut – a cuvintelor, ce mesaj dramatic transmite personajul orwellian când întreabă: „Nu înțelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?!”? Scopul Nouvorbei, sau, în cazul de față, scopul cârpirii grosolane a Vechivorbei cu un nou și deviant înțeles, scopul burdușirii ei cu altă serie sinonimică decât cea firească și cuvenită, se limpezește pe zi ce trece. Se spune că „dacă un nebun aruncă o piatră în apă, zece înțelepți n-o pot scoate”. Sigur, înțelepții nu pot scoate piatra, pentru că nebunului i se alipesc tot felul de prezențe stranii care gângăvesc și se bălăcesc în preajma lui mocirlind apele – fie din neștiință, fie din prostie, fie din reavoință, fie din mimetism, fie, adesea, din interes și meschinărie… Așa se face că, dacă în accepțiunea veche, cu peceți culturale și conformă cu mesajul baladei, a fi mioritic era de bine, în accepțiunea relativ nouă, nonculturală, captivă în obezi politice, a fi mioritic… e de rău. Prima pierde teren, a doua e în hemoragică și, probabil, ireversibilă expansiune.
A devenit so cool să fi antimioritic încât mulți nici nu se mai gândesc ce înseamnă asta, doar papagalicesc ce aud frecvent, aruncă vorba și pun inconștient eticheta incriminatorie („ești mioritic”), probând fără dubiu că Orwell are mare dreptate: li s-a limitat strașnic aria de gândire.
Ce ar fi de reproșat bunăoară „spațiului mioritic”? Blaga a decantat „matricea” unui spațiu deopotrivă geografic și spiritual pe care l-a definit prin relație cu o capodoperă folclorică. Nimic peiorativ, nimic degradant sau disprețuitor… Nici în sintagma „ciobănaș mioritic” nu sălășluiau jignirea ori acuza. Mioritic … derivat de la „mioară”. Normal, de vreme ce asta îi era îndeletnicirea: să păstorească mioare. Și o făcea, aflăm din baladă (nota bene, vorbim de varianta consacrată prin Alecsandri, cea blamată de activiștii antimioritici) cu mai multă pricepere și dăruire decât tovarășii lui. De aceea avea „Oi mai multe/ Mândre și cornute/ Și cai învățați/ Și câni mai bărbați”. Prin urmare, mioritismul lui însemna certe calități de păstor. La care se adaugă virtuțile omului: înțelepciunea, calmul, echilibrul, seninătatea (starea zen, în Nouvorbă) în fața morții prezumtive („De-o fi să mor”), întocmirea firească a testamentului, care nu exclude, cum răstălmăcesc procleții, o eventuală luptă cu agresorii. Nici un vers din baladă nu justifică ideea că ciobănașul mioritic s-ar jelui, că s-ar autocompătimi, că ar fi „victimă de profesie” sau că, laș, inert, blazat, pierdut în contemplație, nu-și va înfrunta dușmanii. Orice comentariu care ignoră (deliberat sau nu) textul baladei este, ab initio, nul și neavenit.
Totuși, fenomenul negativizării termenului în discuție este… viral! L-a atins până și pe dl. Pleșu care, presupunând domnia sa că nu știm citi, selectează, recitește și tălmăcește (în „Dilema veche” nr. 784, 28 feb. – 6 mar. 2019) fragmențele dintr-o scrisoare a regelui Carol I și ne explică: „Buba e, pentru el, înăuntru şi nu se va vindeca niciodată dacă o vom contempla mioritic, cu compătimirea de sine a victimei de profesie”. Nu cred că regele va fi spus, în 1871, ceva de „contemplare mioritică” (s.n.), nici de „compătimire de sine”, nici de „victimă de profesie”, dar… asta e interpretarea actualizantă a scrisorii, interpretare aliniată la direcția momentană în care suflă din toți bojocii lui musonul antimioritic. Din articol aflăm că „regele se plînge unui prieten de «puţinul folos» pe care l-a putut aduce «acestei frumoase ţări»”, dar și că, spre deosebire de contemporanii noștri, se plânge fără să învinovățească (deh, noblețe regală!) „turma”. Mă rog, neavând la-ndemână scrisoarea, ci fragmente citite prin ochii altcuiva, mă întreb dacă regele chiar „se plânge” sau doar constată obiectiv niște aspecte și împărtășește prietenului o experiență dificilă.
Mi-a fost greu să cred că cineva de calibrul intelectual al d-lui Pleșu poate asocia mioritismul cu autocompătimirea, cu statutul de „victimă de profesie” și, implicit, cu noile lui sinonime depreciative intrate în vogă propagandistică. Mi-a fost greu să cred că ar fi înregimentat în jocul lingvistic perfid al resemantizării negative, deși, având în vedere că, în urmă cu ceva timp, „Dilema veche” a oploșit o samă de articole antimioritice, poate n-ar mai fi fost cazul să mă mir.
În altă ordine de idei, posibil ca, atunci când te subjugă mental (i-a subjugat pe mulți) o producție pur comercială, de comedie puhavă ca „Las Fierbinți” (suportabilă preț de câteva episoade, dar „tembelizantă” à la longue), „aria de gândire” să ți se reducă atât de mult încât să nu mai rămână loc pentru înțelegerea profunzimilor „Mioriței” ori a atitudinii mioritice care, ce-i drept, e aparte: se sustrage deopotrivă și șabloanelor de film western cu pistolari justițiari-pe-cont-propriu și acelora cu stindarde roșii de răzmeriță cominternist-proletară.
Din fericire, am avut parte, înainte de ’89, de câțiva (nu toți, dar destui) dascăli autentici, nealiniați robotic la ideologia marxistă, dascăli care, eludând „indicațiile oficiale”, ne-au lămurit, cu argumente valide prezente chiar în textul baladei, că ciobănașul mioritic nu e resemnat, inert ori laș. Interpretarea agreată de comuniștii declarați, era tot critică la adresa ciobănașului, dar pot spune blajin-critică prin comparație cu vehemența corozivă a acestora (nedeclarați? travestiți?) de acum. O fi, această înverșunare antimioritică (post?)comunistă, o excrescență malignă a criticii (realist-socialiste) de odinioară, care, totuși, nu-l negativiza total pe mioritic? O fi ajuns tumora în faza de metastază?
Ceva nu-i cușer, din moment ce se aplică și astăzi exact aceeași metodă (moștenire bolșevică) prin care se contorsionează textul literar și se falsifică interpretarea lui, forțându-l să intre perfect într-un tipar propagandistic, politico-ideologic. S-a întâmplat așa cu multe texte literare prin anii ’60 -’70. Amintesc doar cazul poemului eminescian „Împărat și proletar” studiat fragmentar, doar atât cât și așa cum convenea propagandei/ ideologiei marxiste.
Pentru unii dintre contemporanii noștri, care urmează neabătut aceeași paradigmă distorsionantă, năzdrăvana oiță „cu lână plăviță” (L’agnelle voyante, în abordarea lui Mircea Eliade) a devenit „oaia neagră” a nației, iar a fi (un popor) mioritic, tot în viziunea lor deșănțată, înseamnă o gigantică povară pe capul diriguitorilor preferați care nu sunt, zice-se, decât niște inocenți drăgălași, binevoitori, generoși, dezinteresați și curați ca lacrima… (de crocodil?). Să tot crezi, zău așa!
Postdecembrist s-au stârnit încă mai abitir rafalele calomnierii ciobănașului și, prin extensie, a tuturor „mioriticilor” care ar îndrăzni să-i țină partea, să-i vadă virtuțile, să se revendice din el sau – Doamne, apără și păzește! – să i se identifice!
În realitate, cine se plânge și se autovictimizează?! Cine asupra cui aruncă vina eșecurilor? Nu doar de trei zile, ci de treizeci de ani încoace, tocmai gura diriguitorilor și/sau aspiranților la funcții înalte nu tace și tocmai lor turma (nici cea mioritică în sensul inițial, nepervertit al cuvântului, nici aceea pe care ei au răscroit-o semantic) nu le place! Or, întrucât ei sunt străini de profilul moral al păstorului mioritic (harnic, onest, priceput, devotat turmei, înțelept, echilibrat, pașnic, demn, lucid), întrucât ei sunt absolut inapți să păstorescă în așa fel încât să obțină măcar performanțele „vinovatului” baci mioritic (sporirea turmei, bunăstarea oilor, câinii de pază „mai bărbați” etc.), tocmai ei se autocompătimesc și se lamentează ca niște „victime de profesie” cărora le țin de zor isonul lacrimogen colegii de partid(e) și simpatizanții politic (interschimbabili). Ei, cei înrudiți ca nărav și apucături cu ciobanii agresori din baladă, au găsit formula abracadabrantă prin care să scape basma-curată, deversând brutal asupra ciobănașului/neamului mioritic sumedenie de vinovății și defecte care nu-l definesc! Este și asta – deturnarea, siluirea cuvintelor și sensurilor – o cale eficientă, tipică oricărei Oceanii, prin care ei manipulează mascându-și neputința notorie de a fi buni păstori și își motivează agresivitatea. Neputința lor de a fi măcar la înălțimea păstorului/ neamului mioritic, căruia îi stâlcesc portretul, pe care îl dușmănesc, îl disprețuiesc, îl acuză virulent de nereușitele lor și îl atacă pătimaș.
Întrebări oarecum… retorice: dacă antimioriticii nutresc atâta dispreț și atâtea resentimente față de mioritici, dacă mioriticii sunt o imensă povară, o continuă pacoste și cauza majoră a tuturor eșecurilor pentru ei, de ce le sfârâie lor călcâiele și de ce salivează abundent jinduind năpraznic să conducă (mai exact: să stăpânească) turma? Să vină acest aprig și nedisimulat jind al lor dintr-un soi de masochism? Sau dintr-o angelică mărinimie…? Sau…?!
Mă gândesc să nu mai contemplu mioritic panarama (aș zice panorama, dar nu pot) politică de la noi. O s-o contemplu moromețian, până nu va fi înhățat și Moromete în colimator-malaxorul marxistoid al resemantizării negative. În fond, e și el un ghimpe mioritic, înzestrat cu darul de a vedea și de a înțelege ceea ce alții nu văd și nu înțeleg.

Mihaela Malea Stroe

Lasă un răspuns