«

»

Dorel Schor – schițe

Ceai chinezesc adevărat

De când a revenit din China, domnul Oiţerman povesteşte mereu întâmplări chinezeşti. Ieri, de pildă, ne-a întrebat fără nici o legătură:
– Ceai chinezesc aţi băut vreodată?
– Auzi vorbă, am protestat noi, păi ceai chinezesc bem zilnic, nu!?
– Nu, ne-a contrazis Oiţerman care probabil atât aştepta. Voi beţi ceaiul pe care chinezii îl vând în Europa. Ceaiul chinezesc adevărat trebuie băut în China !
S-a dovedit că omul participase la o întâlnire de afaceri împreună cu câţiva industriaşi care îl însoţeau pe ambasadorul nostru. El fiind un industriaş mai mic, nu se afla chiar în centrul discuţiilor… Încă de la început, un chelner cu tunică albă, zâmbind profesional, l-a servit cu o ceşcuţă cu ceai chinezesc. O ceşcuţă mică, în care lichidul verde nu ajungea nici la jumătate…
– În viaţa mea nu am băut o licoare mai amară. Toata anatomia şi fiziologia mea personală se revoltă, dar relaţiile internaţionale erau mai importante, încât pentru binele patriei, am înghiţit otrava şi am depus ceşcuţa goală pe masă. Numai că în aceaşi clipă, chelnerul zămbăreţ mi-a umplut-o din nou. De ce m-am gândit la Cezar Borgia, la Ludovic Maurul şi alţi otrăvitori celebri?
Teama de a declanşa un scandal diplomatic l-a făcut pe domnul Oiţerman să se poarte eroic. A luat ceşcuţa cu mână sigură, a închis ochii, a respirat adânc şi a aruncat conţinutul lichid şi vâscos cât mai spre amigdale, în încercarea disperată de a ocoli papilele gustative. N-a trecut decât un minut şi… chelnerul zâmbitor, monstrul din Fluviul Galben, dragonul cu solzi verzi i-a şi umplut recipientul din nou.
Domnul Oiţerman ne-a mărturisit că s-a gîndit la eroii biblici, la istoria frământată a poporului nostru, la marile sacrificii ale martirilor. Misiunea sa era totuşi mai uşoară. S-a hotărât să bea şi de data aceasta lichidul imposibil şi apoi s-o şteargă englezeşte. A decis, va bea jumătatea de venin până la fund şi apoi, deşi nu era uzual, va trece în salonul diplomaţilor şi va raporta ambasadorului că el nu mai poate, e nevoit să renunţe dacă vrea să rămână în viaţă.
Ambasadorul l-a întrebat ce-i cu el, nu se simte bine? Oiţerman i-a spus că de la ceai, cum goleşte ceşcuţa, vine criminalul şi i-o umple iar. El se străduieşte să fie civilizat, după instrucţiuni, dar nu mai poate, tipul se ţine de el, vrea să-l suprime!
– Pentru că goleşti ceşcuţa, l-a liniştit diplomatul. Ospeţia chinezilor îi obligă să nu te lase cu paharul gol. Dacă e gol înseamnă că mai vrei, e o aluzie… Lasă ceaşca plină, bietul chelner trebuie să-i mai servească şi pe alţii.

BUN DE PLATĂ

Alaltăieri după amiază, puţină vreme după ce am revenit de la serviciu, cineva a sunat la uşa mea. În pragul ei se afla un omuleţ atât de inofensiv după înfăţişare, încât nu am ezitat nici o clipă şi l-am poftit înăuntru.
-Misiunea mea nu este din cele mai plăcute, a început el. Sunt delegat de Banca de Ajutor Reciproc să verific situaţia împrumuturilor nerambursate la timp.
– Da, am oftat eu vinovat, într-adevăr…
– Noi v-am oferit un ajutor, a precizat el, un împrumut cu dobândă joasă, cu care dumneavoastră v-aţi putut schimba maşina şi să vă luaţi un model mai nou, mai modern, aş spune de lux.
– Asta aşa este, am recunoscut spăşit. Dar am început să plătim…
– Cu mare întârziere. Şi numai după ce v-am trimis nenumărate scrisori de culoare roz, în care se preciza că ne vom adresa avocatului nostru.
– Dar acum plătesc câte două rate pe lună şi foarte curând voi fi la zi.
– Ei, necazul e altul, zâmbi el. Dacă vă amintiţi, dumneavoastră aţi girat un împrumut pentru altcineva…
– Sigur că îmi amintesc. El a girat pentru mine, eu am girat pentru el. Dumnezeu ştie pe unde o mai fi.
– În Canada….
– Poftim?
– În Canada! Tipul a întins-o de câteva luni.
– Şi te pomeneşti că v-a tras clapa! Ha, ha, ha…
– Chiar aşa, ha, ha, ha. Numai că nu ne-a tras clapa nouă. Ţi-a tras-o mătăluţă… Ha, ha, ha…
– Adică de ce mie?
– Păi nu ai girat pentru el? El a întins-o, girantul e bun de plată. Aşa că ha, ha, ha, de asta am venit, ca să te anunţ.
– Ce să mă anunţi, domnule? Ce sunt eu, mama lui, tatăl lui?
– Păi, dacă ai semnat… Nu trebuia să semnezi.
– Sigur că da, să nu semnez. Şi el era fraier să semneze pentru mine?
– Nu te enerva…
– Cum să nu mă enervez??? Ăla pleacă, nu plăteşte, trăieşte bine mersi în Canada şi eu rămân să achit datoriile lui. Ca să nu mai spun că toată lumea care mă cunoaşte o să comenteze: „Aţi auzitt ce-a păţit doctorul Schor!?”.
– Dar cine mai e şi doctorul ăsta?
– Cine ai vrea să fie? Eu sunt.
– E-te-te… Să nu încerci acum s-o întorci! Pentru mine, matale eşti toată ziua Ciobotaru
– Asta e! am sărit eu din fotoliu şi l-am ridicat în aer pe prichindel. Ha, ha, ha…Vino să te pup. Mă miram şi eu, de unde şi până unde la mine datorii şi giranţi din ăştia care pleacă în Canada? Ce sunt eu fraier să semnez pentru o astfel de persoană? Ai greşit blocul, amice! Ha,ha, ha… Familia Ciobotaru locuieşte în blocul de alături. Ca să vezi, domnule… Blocurile astea seamănă ceva de speriat. Să vă conduc, poftim, nu e nici un deranj, ba din contra!

LA PEŢIT

Era într-o sâmbătă după amiază, beam o cafea cu Menaşe şi tocmai discutam puţină politică internaţională, când a sunat la uşă madam Brodiciche din Odesa. Ne-am cam mirat pentru că dumneaei nu ne prea vizitează, mai ales când are părul pus pe bigudiuri.
– Vă rog să mă scuzaţi, ne-a spus ea, dar am venit în legătură cu o acţiune filantropică. Noi, doamnele din bloc, ne-am gândit să-l însurăm pe băiatul cel mare al familiei Gurnişt. Are peste treizeci de ani, meserie bună, educaţie europeană şi merită, mai ales că a început să chelească
– Madam Gurnişt ştie? s-a interesat Menaşe.
– Ferească Dumnezeu! Tocmai ea vrei să ştie?
– Păi, băiatul ăsta nu se poate însura singur? N-a găsit o fată bună? Că doar băieţi nu prea sunt, dar fete câte vrei…
– Şi-a găsit, spune madam Brodiciche, şi nu numai una. Dar nu sunt pe placul lui maică-sa. Doamna Gurnişt, doar o ştiţi, e foarte, foarte pretenţioasă. Vreo două luni a umblat tânărul cu o educatoare de la cea mai bună grădiniţă din oraş. Nu i-a plăcut lui maică-sa că e blondă şi blondele au tendinţă la îngrăşare când se apropie de cincizeci de ani… După aia a umblat cu o fată brunetă, slăbuţă care lucrează la o bancă. A spus madam Gurnişt că nu e pentru el, că astea după o vreme, de prea multe conturi, devin religioase… Alta nu lucra la bancă, era cam tăcută, nu vorbea, adică nu vorbea atunci când vorbea madam Gurnişt şi tot nu era bună. Că, adică, o femeie care tace nu e femeie… Pe scurt, a mai făcut curte unei fete isteţe, care terminase medicina. A invitat-o la masă deja, şi fata, ca să-i facă plăcere, îi laudă friptura şi îi cere reţeta. Iar madam Gurnişt zice că o fată care nu ştie să gătească, degeaba a terminat o facultate. Şi totul se strică…
– Da, spune Menaşe, complicată treabă.
– Am venit la voi, că poate aveţi o ideie. O ideie bună face mai mult decât două idei proaste.
– Păi, să recapitulăm, propun eu. Lui madam Gurnişt nu-i plac blondele, nu-i plac religioasele, nu-i plac tăcutele şi nici fetele care nu ştiu să gătească. Soluţia e simplă, cred eu, trebuie să găsim o fată brunetă, nereligioasă, care să vorbească destul şi să ştie să gătească…
– Nu-i destul, oftează madam Brodiciche. Precis că o să găsească alte defecte.
– Atunci, zice Menaşe, trebuie să găsim o fată care să-i semene total lui madam Gurnişt. Dacă o să fie exact ca ea, n-o să-i poată reproşa nimic, ar însemna să se autodesfiinţeze.
– Ne-am gândit şi la asta, se plânge madam Brodiciche. Ei probabil că i-ar place o asemenea partidă. Dar nu ştim cum a aflat de ideia asta domnul Gurnişt, soţul ei, şi se opune categoric!

Lasă un răspuns