«

»

Dorel Schor – schițe

JAGUAR

Într-o zi, plimbându-mă aiurea, fără treabă prin oraş, m-am oprit împreună cu o mulţime de gură cască, în faţa unui „Jaguar”, parcat jumătate pe trotoar. Maşina părea grozavă şi toţi îşi dădeau cu părerea ce performanţe bate, cât costă şi cine ar putea fi proprietarul. Când deodată, ce credeţi că bag eu de seamă?! Numărul de pe tăbliţă era… data mea de naştere! 28091951… Păi, eu m-am născut pe 28 septembrie 1951.
Se înţelege că în prima clipă m-am gândit, ca tot omul, că mai bine era limuzina mea şi numărul era cu data de naştere a proprietarului actual, dar după aia m-am zis că nu-i în firea mea să fiu invidios, mai ales când am auzit cât consumă şi cât costă numai asigurarea.
Dar o ideie tot mi-a venit, că mie îmi trec prin cap o mulţime de idei mai ales când am timp liber: precis că aşa cum data mea de naştere s-a potrivit a fi numărul maşinii ăsteia elegante, ar putea fi şi numărul de telefon al unui om important, contul bancar al unui bogătaş, numerele câştigătoare la tragerea Loto, numărul de buletin al unui politician, cu alte cuvinte n-ar strica să încerc să intru în legătură, pretextul este original şi, în viaţă, cine nu încearcă, nu progresează.
Vreau să vă spun că nu degeaba ideile geniale trebuie să le ai la locul potrivit şi la timpul potrivit. Am telefonat, după cum mi-am propus, şi am dat de un tip care era foarte dornic să facă cunoştinţă cu mine, dar încă înainte de a mă vedea, mi-a cerut un împrumut.
La bancă, am făcut-o pe prostul şi am spus funcţionarei numărul de cont, la care ea a verificat şi s-a uitat la mine cum te uiţi la un bandit: „Contul e închis din cauză că toate cecurile emise în ultimele trei luni n-au avut acoperire…”
La loto, oricum joc săptămânal numerele astea, plus data de naştere a soţiei şi niciodată n-am reuşit mai mult de două numere, iertaţi-mi jocul de cuvinte. Cât despre politicieni, am renunţat chiar înainte de a încerca, mai ales după scandalurile din ultima vreme care m-au învăţat că e mai sănătos să te afli la oarecare distanţă…
Totuşi, ce vreau să vă spun? Că, într-adevăr, nu există dreptate socială. În timp ce, cu aceleaşi numere, un nenorocit nu-şi poate onora cecurile şi altul trăieşte modest de la data naşterii, altul se plimbă cu Jaguarul, scoate ochii oamenilor muncii cu luxul şi cu risipa şi nici nu plăteşte taxele fiscale pentru că, mai mult ca sigur, e un mafiot ordinar…

NECAZURI LA SERVICI

– Dragă domnule Marcu, cu experiența dumitale, m-am gândit că ai putea să-mi dai un sfat bun, o ideie, că doar experiența naște idei…
– Dar ce s-a întâmplat?
– Am niște necazuri la servici, niște neînțelegeri cu șeful.
– Cu șeful! Mie-mi spui ce înseamnă niște neînțelegeri cu șeful? Îți mănâncă sufletul, te paște toată ziua, nu-ți dă pace o minută. Îmi amintesc că în urmă cu vreo treizeci de ani, eram nou la slujbă, așa ca tine și am avut un schimb de păreri cu șeful. După aia mi-a făcut zile fripte doi ani de zile. Culmea este că eu aveam dreptate și el o știa. Știa!
– În cazul meu…
– Lasă cazul tău. În urmă cu treizeci de ani, în primul rând, că nu era situația de acum. Era cu totul altă situație. Ca să nu mai spun că și nevastă-mea, Sonia… O știi pe Sonia? Dacă nu, să-mi aduci aminte să-ți fac neapărat cunoștință. O femeie tare, știi ce înseamnă o femeie tare? Ei bine, nevastă-mea e o femeie tare. Ea mă împingea pe la spate: Nu te lăsa! Dar vezi că nu-i întotdeauna cum vrei tu sau cum vrea nevasta…
– La mine, de fapt…
– La tine… La tine nu știu despre ce este vorba, dar nici pe departe nu se poate compara cu situația de acum treizeci de ani. Unde mai pui că banditul era unul de-ai noștri, un bârladean, domnule, cine ar fi crezut, că doar se spune că moldovenii sunt oameni cumsecade. Doi ani m-a sărat și pipărat, țin minte că într-o dimineață, nici nu intru bine și mă cheamă urgent…
– La fel și șeful meu…
– Lasă-l pe șeful tău. Poți să spui că e la fel dacă nu l-ai cunoscut pe al meu? Mă cheamă urgent, cum îți spun, și eu mă duc urgent cu sufletul la gură și când intru îmi spune să aștept, să iau loc în antecameră și stau, domnule, și aștept acolo o oră, două, trei și până la urmă, ce crezi? Uitase cu totul de mine. Ha? Ce zici?
– Păi ce să zic? Eu mă frământ acuma cu…
– Nu te mai frământa cu asta, că tot nu ajută. Vrei să știi cum s-a terminat povestea mea? Am ajuns la concluzia că e bine să nu te bagi, să nu te legi la cap dacă nu te doare, să stai în banca ta, cum se spune…
– Aș vrea o părere despre cazul meu.
– Cazul matale? Ce importanță are cazul matale? Eu n-am avut cazul meu? Fiecare are cazul lui. Dacă ai vrea să asculți cazul fiecăruia, nu mai termini niciodată. Pe când așa… Ce mă interesează pe mine cazul matale, nu știi? Un caz acolo!

PREMIUL NOBEL PENTRU GHICIT

Suntem dispuşi în formă de stea de mare. De fapt, madam Gurnişt e steaua, în jurul ei ne aflăm numai vecinii bărbaţi şi o ascultăm curioşi.
– Prietenei mele din Ierusalim i s-a întâmplat o nenorocire mare, ceva de necrezut. Soţul ei era într-o deplasare în Cipru…Nu ştiu ce şi cum devine cazul şi se întoarce dumnealui mai devreme… Tocmai când se afla la ea în vizită un prieten din tinereţe, un turist din America…
– Cunoaştem noi, zice sec Boris Glazpapier. Capitaliştii ăştia, dacă au bani, cred că totul e de vânzare… Femei, sentimente, apartamente… Ştim noi!
– Da’ de unde, îl întrerupe madam Gurnişt. O veche dragoste… Dar soţul nu-l cunoştea şi de aici toată nenorocirea. Ia să văd dacă ghiciţi ce s-a întâmplat.
– I-a împuşcat pe amândoi! presupune Eliahu Iliescu. A mai fost aşa un caz acum doi ani, s-a spus şi la televizor, pac, pac şi gata.
– Crezi matale, punctează steaua. Altcineva? Cine are altă părere?
– Păi, opiniază Leopold, presupun că soţul i-a iertat, dar ca să-i pedepsească pentru toată viaţa, s-a sinucis.
– Tu să taci, îi strigă nevasta. Mormolocule… S-auzim o variantă logică.
– Eu cred, zice Simon Şeinerovici, că dacă era un om inteligent, l-a obligat pe american s-o ia pe respectiva soţie de nevastă. Cea mai bună răzbunare asta ar fi… Ha, ha, ha… S-o ia ăla!
– Ha, ha, ha, îl îngănă madam Gurnişt. Crezi că americanii sunt fraieri? Ce părere ai matale? se adresă lui Menaşe.
– Păi, ştiu şi eu, bolboroseşte Menaşe. Întâmplarea asta e adevărată?
– Cum mă vezi şi te văd.
– Atunci, probabil că tipul care era în vizită s-a retras discret şi de atunci soţul o omoară cu reproşuri. Cum femeia vrea ceva, să-şi cumpere pantofi, sau o bluză sau mai ştiu eu ce, dânsul îi închide gura cu aventura cu americanul. Şi-a asigurat omul liniştea. Vine el acasă târziu, nu poate să-i spună nevasta nimic. Bea o bere, două cu amicii şi ea vrea să-i facă scandal, imediat îi aminteşte de…
– Nţţ, ţuţuie madam Gurnişt. Cine ghiceşte ia premiul Nobel.
– Ştiu eu! se înghesuie domnul Oiţerman. Probabil că are loc o discuţie între soţ şi american şi din discuţie rezultă că de fapt ea are pe altcineva, un al treilea. Atunci cei doi fac o asociaţie…
– Nooo, îl anulează madam Gurnişt. Că e femeie serioasă.
– Ştiu eu, intervine Marcu. Dânsa îi iubeşte pe amândoi, nu se poate decide şi atunci se îmbolnăveşte de leucemie. Un bărbat şi o femeie…
– Asta era „Love story”, precizează Menaşe.
– Hai că m-am prins, sare Boris. Americanul nu era bărbat…
– Dar ce?
– O americancă…Una din alea. O capitalistă pervertită. Atunci soţul face un infarct aflând că nevastă-sa preferă femei şi…
– Tâmpenii, îl opreşte decisă madam Gurnişt. Cine ştie ce reviste idioate citeşti matale. Cum, chiar nimeni nu ghiceşte? Nimeni nu vrea premiul Nobel?
Am considerat că a venit momentul să intervin:
– Au părăsit-o amândoi partenerii. Şi soţul şi americanul!
– Aşa e! exclamă dezumflată madam Gurnişt. Cum naiba ai ghicit?
– Mi-a spus madam Brodiciche, prietena matale. Că ea povesteşte fără întroducere. Ce se aude cu premiul Nobel?
– Să ţi-l dea madam Brodiciche, pleoscăie ea dezamăgită. Auzi ce ideie, să-mi strici mie poanta tocmai la sfârşit!

Lasă un răspuns