«

»

Lia Ruse – Ia noastră

IA
Aveam -ie- din vise înalte,
Cu râuri înflorite și,..ce halo,
Când amintirile încep să salte!…
Atâta a rămas într-un tablou.
……………………………….
Cusută-i cu limpezite fire,
Tălmăcind modele fine și rare.
Bunica mi-a povestit cu iubire
Cum încântă cu-atâtea odoare!…
Culoarea-i prinsă-n dorința ideii,
Frumusețea cântă-n altița cu flori,
Sporește mult farmecul femeii
Pe marchizetul ce ne dă fiori .
Mama, cu mâini de smirnă, a cusut-o.
De sărbători eram , așa,-mbrăcată,
Fota, din fire roșii, a țesut-o
De teamă să nu fiu deocheată…
Aveam trei ani și,.. îmbrăcată frumos
Am plecat să mă vadă și bunica,
Mi-a rămas pantofu-ntr-un loc noroios,
Am căzut!..Mama a zis că,.. nu-i nimica…
………………………………………
Pe-atunci, erau vremuri fermecate!
Poveștile bunicii erau sfinte…
Așa am învățat ce-nsemnătate
Are -ia noastră-ntre veșminte-.
Sunt amintiri ce ard mereu în clipe,
Trăirile-s rămase-n ideal,
La margine de timp, să se-nfiripe…
…………………………………….
Îmbrăcând ia -e un gest regal-!

 
Lia Ruse

Lasă un răspuns