«

»

Dorel Schor – schițe

FĂT FRUMOS ŞI FECIOARA CU PĂRUL DE AUR

Mai zilele trecute, l-am întâlnit pe Făt Frumos. Arăta ca întotdeauna bine, era prezentabil, proaspăt bărbierit şi mirosea after shave de calitate. Părea însă uşor blazat şi lipsit de entuziasmul de altădată…
Ne-am aşezat la una din acele măsuţe cu vedere la stradă pe care cafenelele le pun la dispoziţia clienţilor negrăbiţi şi ne-am interesat fiecare de soarta celuilalt.
– Tot acolo lucrezi? Ce mai e nou? l-am întrebat.
– Tot acolo, a confirmat prietenul meu. Deşi…
Un gest de lehamite a completat fraza rămasă în aer.
– E leafa mică? am tatonat. Necazuri cu bosul? Nu promovezi?
– Nimic din toate astea… Mai bine ascultă. Într-o zi mă cheamă la el Bleumarin Împărat, şeful meu, şi-mi spune: Aş vrea să mi-o aduci pe fecioara cu părul de aur, am de gând s-o numesc responzabilă cu public relation…De bună seamă, am răspuns, plec îndată şi nu mă întorc fără ea! Am încălecat pe murgul meu cel năzdrăvan şi tocmai îi dădeam adresa când, aflând care ne e misiunea, calul mi-a zis:
– Numai atunci o vom găsi pe fecioara asta, când vom avea pasărea de aur. Dar aceasta se află la Verde Împărat.
– Să pornim într-acolo, am spus cu entuziasm.
– Ba mai întâi trebuie să ajungem la Împăratul Violet, că doar el are colivia de aur fără de care nu putem duce pasărea asta specială…
Nu am pentru Violet Împărat o mare simpatie. Ştii că e cârcotaş şi tipicar, că îţi scoate sufletul cu un milion de întrebări lipsite de rost. Dar slujba-i slujbă, aşa că i-am sus căluţului să mergem la el.
-Nu-i destul, a grăit murgul. Ca să poţi deschide colivia asta cu aer condiţionat îţi trebuie cheia de aur, care se află la Galben Împărat.
– Atunci du-mă la acesta, am spus cu jumătate de gură.
– Ştii cine-i individul? Un roşcovan bătrân care a fost director de şcoală şi când te prinde nu se lasă pânâ nu te învaţă matematici superioare.
I-am spus totuşi calului să mă ducă la el.
– Te-oi duce, a nechezat credinciosul meu căluţ. Dar nu ai să primeşti cheia fără semnătura lui Rozbombon Împărat, care e gestionar. La ăsta trebuie să aştepţi un trimestru până te primeşte în audienţă şi abia atunci descoperi că-ţi lipseşte nu ştiu ce adeverinţă de aur, sau stampilă de argint, sau parafă de platină, sau semnătură de aramă…
– O clipă, l-am întrerupt eu pe Făt Frumos. Aşa nu mai termini niciodată. Cum naiba te-ai descurcat?
– Cine spune că m-am descurcat? soarbe F.F. din cafeaua care s-a cam răcit. Nu numai că nu m-am descurcat, dar nici nu mai am dorinţa să reuşesc. Pur şi simplu m-am lămurit de ce nu merg treburile la noi. Pentru că nu există o justă coordonare între sectoare…
– Şi şeful, Bleumarin Împărat nu se supără?
– Îi prezint regulat rapoarte de activitate, dări de seamă, note de cheltuieli, propuneri constructive. La urma urmei, face şi el parte din sistem, de ce s-ar supăra? Şi tot aşa…, mergem înainte!


O MÂNĂ DE AJUTOR

Doamna Iliescu se afla în părculeţul de lângă casă cu cel mai mic dintre moştenitori, când simţi deodată nevoia imperioasă de a se duce într-un loc intim, unde se spune că şi regii sau mă rog, preşedinţii, merg pe jos. Se uită disperată în jur, căutând cu privirea o figură cunoscută, căruia să-i incredinţeze copilul pentru cele câteva minute trebuincioase. Salvarea sosi în persoana lui Haim Nagâtaşvili, un vecin de bloc, cunoscut ca om serios, fost specialist în instrumente de percuţie la filarmonică. Nasgâtaşvili acceptă fără discuţii misiunea şi găsi cu uşurinţă un limbaj comun cu pruncul, adică acel gulu- gulu internaţional.
Întâmplarea face ca un reporter de la ziarul Municipal (chiar aşa se numea ziarul) să fi primit misiunea de a scrie un reportaj despre intrajutorarea
mamelor care lucrează. Îl descoperi pe omul nostru conversând cu foarte tânărul Iliescu, făcu o poză dintr-un unghi favorabil şi abia apoi începu discuţia.
– Sunteţi fericitul tătic al copilului?
– Nu, sunt numai un vecin care dă o mână de ajutor.
– Grozav, se bucură reporterul. Permiteţi încă o poză cu copilul! Grozav. Fără nici o contribuţie, obligaţie sau altă plată…?
– Ce plată, domnule, ca să faci un bine, dumneata ai cere plată?
Pe scurt, în ediţia viitoare al Municipalului apăru fotografia lui Nasgâtaşvili şi un text entuziast şi elogios despre, iată, un bărbat care ajută dezinteresat o mamă care între timp poate rezolva alte probleme cotidiene, tot în interesul copiilor, care sunt viitorul patriei, etc, etc.
Haim nu văzu ziarul, dar primi o mulţime de complimente de la vecini, de la colegii de serviciu şi chiar află că e lăudat de o mulţime de femei din cartier, multe dintre ele necăsătorite. Stimulat de buna impresie lăsată, în săptămânile următoare răspunse cu plăcere unor solicitări asemănătoare. Faima lui se răspândi în pată de ulei şi nimeni nu se miră când primăria îl gratulă cu titlul de „cetăţean de onoare”. De 8 martie fu programat pentru o conferinţă festivă în capitală şi apăru la televiziune. Totul i se pară firesc, începu să dea sfaturi ca de pildă importanţa cinelului şi a tobei mici în educaţia muzicală a copiilor şi fu cooptat în comisia de aprobare a ajutorului social.
Doamna Iliescu păstră atât cât putu discreţia, dar nu se putea abţine din când în cînd să afirme că ascensiunea vecinului e o problemă de scaun. Nu oferea însă niciodată amănunte suplimentare.

TEZAURUL COROANEI

De câte ori mă aflu în câte o capitală de fost imperiu, mă duc neapărat să vizitez bijuteriile coroanei. Aşa mi s-a întâmplat la Londra, la celebrul Tower. Aşa mi s-a întâmplat la Moscova, la Kremlin. Şi aşa era normal să mi se întâmple la Viena, la palatul Hofburg. Mă duc neapărat din trei motive. Primul ar fi din cauza conotaţiilor politico-economico-sociologice şi psihologice ale subiectului. Al doilea: implicaţiile artistico-culturale şi estetice ale exponatelor. Şi, al treilea: mă trage acolo soţia.
Aşa că mi-am consacrat o bună jumătate de zi pentru tezaurul austriac, aşa numita, ferecata şi celebra Schazcammer. Ce nu am văzut acolo? Coroana, sceptrul, globul şi celelalte însemne ale domniei. Bijuterii, hlamide, odăjdii, colane, arme ţintuite, casete, coperţi, relicve, tapiserii, pocale, potire, mobile, altare, aşternut, icoane, sfeşnice, decoraţii, portrete…
De ar fi să înşirui numai „materialele” utilizate ar trebui să mă folosesc exclusiv de cuvinte bogate: aur şi argint, diamante, rubine, safire, perle, fildeş, purpură, hermină, mătase, topaz, edelştein, almandine, granate, cristal, abanos, sardonix, lapislazuli, hiacint, jad, ametist, aquamarin…
Şi ce tablouri! Chipuri de regi, împăraţi şi nobili încadraţi în rame grele, preţioase, împunătoare. Cel mai mult m-a impresionat kaiserul Franz întâiul. Răsturnat intr-un fotoliu-tron cu baldachin, cu coroana grea de pietre preţioase pe cap şi într-o hlamidă largă, împăratul mi-a lăsat clara impresie că suferă de ulcer gastric sau de constipaţie. Omul, că om era şi el, semăna uluitor cu un cunoscut al meu din Câmpulung, Bucovina, fost achizitor de cherestea in Romania, care a lucrat apoi la o fabrica de suc de fructe.
Stiu sigur ca si domnul Herman, care era un om foarte cumsecade, suferise multa vreme de constipatie. Fusese pe vremuri la Karlsbad, bause borcut la Vatra Dornei si folosise toate ceaiurile recomandate expres, fara rezultat. Numai sucurile de fructe, proaspete, asa mi-a marturisit, i-au rezolvat problema. Ei bine, domnul Herman statea acolo in tablou, cu coroana pe cap si suferea de constipatie. Privea la toate bogatiile din jur si parca spunea: ce folos de toate astea!? As da o jumatate de imparatie pentru un suc de fructe care sa-si faca efectul zilnic, la aceeasi ora…!
Mie, tezaurul austriac mi-a placut foarte mult.

AMINTIRI NOSTALGICE

  • Ţin minte că odată, mai de mult, pe vremea când eu eram responsabil sindical la întreprinderea noastră, mă întâlneşte într-o seară directorul meu, tovarăşul Grigore Vasilievici Komsomolski. Se spunea că de fapt îl chema Pohoronâi, dar şi-a schimbat numele ca sarcină de partid.
  • Păi, de ce? ne mirăm noi.
  • Pentru că Pohoronâi înseamnă funerar sau funebru, iar noi eram întreprindere socialistă fruntaşă pe ramură…
  • Aşa, şi…?
  • Şi mă învită la restaurant. Acuma, nu ştiu dacă mă înţelegeţi, când te învită directorul la băut, sunt două aspecte importante: unul ar fi că e o mare cinste şi onoare, aşa că atunci nici nu se pune problema să te grăbeşti sau să refuzi invitaţia… Al doilea aspect ar fi că, prin firea lucrurilor, el comandă dar tu plăteşti consumaţia, adică exact ca la serviciu… Aşa că am stat noi la băut şi la taclale vreo două ceasuri, poate chiar ceva mai mult. Eu, de fapt, abia mi-am muiat buzele în pahar, iar el, aşa să fim cu toţii sănătoşi, nu ducea de loc la ureche… Până când, nu ştiu ce îl apucă pe tovarăşul Grigore Vasilievici şi-mi arde un pumn între coaste, că vorba aia, dacă nu mi-ar fi trecut, ma mai durea şi acuma.
    „Ce s-a întâmplat, spun eu, nu vă simţiţi bine, tovarăşe director?” … Făceam pe grijuliul şi îngrijoratul, dar nu mai ştiam cum să fac stânga-mprejur mai repede. „Să vă comand o murătură, Grigore Vasilievici? Sau poate doriţi un taxi?”…
  • Dar el, nimic!
  • Exact… El nimic. Nu vrea murături, nu vrea antinevralgic, nu vrea taxi, vrea numai să-mi împingă mie lăboaiele în beregată. Şi atunci îmi vine ideia să strig „potoliţi-vă, pentru numele lui dumnezeu, vreţi să vărsaţi bunătate de vodcă? Mai bine mi-aţi spune cu ce v-am supărat eu personal!”.
  • Şi s-a potolit?
  • S-a mai liniştit, ticălosul. Şi incepe aproape urlând, să-mi povestească ce i s-a şoptit, că eu, Boris Israelovici Glazpapier, l-aş înşela cu tovarăşa Marusia Feodorovna Komsomolskaia, adică cu nevastă-sa.
  • Adică invers, îl corectăm noi, că ea de fapt îl înşeală…
  • Şi eu, pentru că ar fi în timpul orelor de la servici.
  • Ce fantezie de om băut!
  • Da, că eu îi pun coarne. Degeaba i-am spus că reputaţia dumneaei este deasupra oricăror zvonuri, că tovarăşa Marusia e o persoană mai plinuţă, care nu e genul meu, că e membră de partid şi de sindicat…, că morala proletară… Nimic.
  • Pretexte! exclamă domnul Oiţerman, numai ca să te persecute.
  • Un naţionalist! spunem toţi ceilalţi. Ca să vezi… La beţie.
  • Chiar aşa, clatină nostalgic din cap Boris Israelovici. Naţionalist era el, directorul, dar în ce priveşte nevastă-sa, nu greşise deloc. Era o bucăţică bună Marusia aia…

Lasă un răspuns