«

»

Dorel Schor – schițe

OAMENI ŞI ANIMALE

Cearta dintre Boris Glazpapier şi dentistul Kleinergrois a început într-o seară, la un pahar de bere, de la un fleac atât de puţin important încât a doua zi aproape nimeni nu-şi mai amintea exact amănuntul. Fapt este că, puţin înfierbântaţi de ceartă, uzaţi de căldura zilei şi cu nervii răsuciţi, cei doi au depăşit motivul iniţial şi şi-au aruncat tot felul de epitete, au ridicat tonul şi, la un moment dat, şi-au complimentat nevestele şi căţeii…
– Javra dumitale latră la patru dimineaţa, a strigat Boris. Ruşine!
– Poate a dumitale, a replicat dentistul. Nu a mea…
– Ha, ha, eu nici nu am câine! În calitate de preşedinte al comitetului de bloc voi propune o taxă specială pentru proprietarii de câini. Cine vrea potaie, să plătească!
Aici e momentul când au intervenit şi alţii. În mai puţin de jumătate de oră s-au format două partide. Unul al posesorilor de patrupede, celălalt al adversarilor juraţi. Proprietarii de animale s-au aşezat sub platforma ştiută a Asociaţiei pentru protecţia animalelor, ceilalţi au apelat la Organizaţia pentru apărarea drepturilor cetăţeanului. Evenimentul a fost comentat la băcănie, la măcelăria lui Ioel Fişelovici, la tutungerie şi la bancă. S-au creat largi curente de opinie şi atitudine.
„Partidul în favoarea oamenilor” a propus boicotarea magazinelor unde se comercializează preparate de genul Ham-ham sau Miau. Ziarul local acordă o atenţie deosebită evenimentului, iar tirajul îi crescu fantastic după ce rubrica „opinia cititorului” găzdui păreri de ambele feluri. Pe zidurila caselor şi pe panourile publicitare au apărut afişe mobilizatoare şi altele acuzatoare. S-au organizat conferinţe de presă, mitinguri de solidaritate, demonstraţii de protest… Tineretul, indiferent îndeobşte la asemenea probleme, a intrat în joc după ce fonduri mari, din surse anonime, au subvenţionat maiouri colorate cu sloganuri.
Când au avut loc alegerile municipale, candidaţii au aderat la o grupare sau alta. Un candidat a promis că va impune botniţă pentru câini şi proprietari. Adversarul a cerut un impozit pentru ce ce nu au animale. Partidul de centru a lansat lozinca „Cine are să-i trăiască, cine nu să nu-i dorească”…
Toate acestea s-au petrecut vara trecută. Dar ecoul evenimentelor nu s-a pierdut. Şi acum, stând prieteneşte la o bere, Boris îi mai spune uneori lui Kleinergrois:
– Primarul ăsta, cum dracu-i zice, nu ar fi ajuns primar dacă…
– Las-o baltă! sugerează de obicei dentistul. Iar începi ?

UN FURT MISTERIOS

Săptămâna trecută s-a întâmplat un fapt care era de neimaginat în oraşul nostru.
Apartamentul la bloc al pictorului Harpaz a fost ţinta unui furt misterios. Ziua în amiaza mare ,fără ca vecinii să observe ceva neobişnuit, spărgătorul a pătruns în locuinţă, a ales un tablou din numeroasele care se găseau agăţate pe pereţi şi l-a luat foarte firesc. Cea ce a surprins pe toată lumea, inclusiv pe cei de la poliţie, a fost amănuntul că, exceptând pictura respectivă, nimic altceva nu lipsea din casă.
Ziarul „Municipal” care a consemnat evenimentul a adăugat şi amănuntul foarte interesant că tabloul furat nu era opera locatarului Iochim Harpaz, ci a altui pictor din oraş, prieten cu păgubaşul. Acesta, Paul Nave, era coleg şi prieten bun cu Iochim, se întâlneau în fiecare miercuri la Casa Artiştilor şi nu odată la un pahar cu bere în oraş. Aşa cum se obişnuieşte între artiştii plastici, ei făcuseră schimb de tablouri.
Evenimentul îl afectase foarte mult pe Ioachim. Mai mult decât furtul propriu zis, îl necăjea cumplit faptul că hoţul nu alesese un tablou de al lui. Lumea avea să vorbească despre asta, acţiunile lui Paul vor creşte şi se va crea o ierarhie incorectă. Concluzia lui era clară, furtul fusese comandat.
Dar săptămâna aceasta, miercuri, în timp ce pictorii se aflau la Casa Artiştilor, se întâmplă ceva care complică misterul şi mai mult. Din apartamentul lui Paul Nave dispăruse un tablou. Un singur tablou care nu era semnat de al, ci de Iachim Harpaz. De data aceasta nu fu anunţată poliţia, ci numai ziariştii de la „Municipal”. Ei relatară cazul cu lux de amănunte, de fapt creară un serial publicistic care continuă…Lumea începu să se intereseze asiduu de arta plastică, de valoarea tablourilor, de preţuri şi investiţii…
Lui Ioachim Harpaz îi veni inima la loc, Paul Nave nu părea să se necăjească de loc, dar misterul continuă.

ÎNŢELEPCIUNE JAPONEZĂ

  • Turistul care pleacă în Japonia nu înţelege nimic din profunda filosofie a japonezilor, spune cu glas convingător domnul Oiţerman. Ce vezi într-o excursie organizată? Ce poţi să vezi? Monumente şi blocuri, pagode şi cireşi înfloriţi, şosele suspendate şi arbori pitici, restaurante specifice şi pieţe de peşte? Păi ce, asta e Japonia?! Până ce nu ai fost acasă la un japonez adevărat şi n-ai mâncat la el şi n-ai băut ceai cu el, cum poţi să înţelegi adânca lor înţelepciune?
  • Budism? Şintoism? tatonez eu precaut.
  • Astea sunt religii, domnule…Nu că n-ar avea şi ele legătură cu filosofia dar… Eu mă refer la înţelepciunea zilnică, la traiul cotidian, la relaţiile de familie. Niciun turist nu ar trebui să părăsească ţara asta lunguiaţă până ce n-a fost în vizită acasă la un japonez get-beget. Numai că ei nu învită străini acasă. Niciodată!
  • Şi atunci, cum ai fost dumneata?
  • Aaaa, eu? Păi, cu mine e altceva, eu am fost în interes de afaceri, nu ca turist. Am achiziţionat o partidă de bomboniere cu motive vegetale şi păuni cu coadă pe cutii, ceva excepţional. În momentul când o deschizi, cutia începe să cânte automat. Dacă musafirul mai ia o bomboană, iar se porneşte melodia. Foarte practică chestia, ştii exact câte bomboane a luat fiecare….
  • Şi atunci fabricantul de bomboane te-a invitat la el.
  • Nu a fost chiar aşa de simplu. Întâi a venit el la noi în ţară, a comandat un transport de suc de clemantine şi l-am invitat eu la masă. O dată la restaurant şi o dată acasă. Nevastă mea a preparat nişte chestii pe care le ştie ea, o combinaţie israeliano-română, inclusiv shaorma, sarmale şi mămăliguţă, că tipul s-a lins pe degete, cât era el de samurai. Aşa că, după câteva luni, când am apărut eu la ei, nu putea să nu mă invite, că nu se făcea, noblesse oblige…
    Domnul Oiţerman tronează la biroul lui din camera de lucru şi, în ochii mei, pare întruchiparea bărbatului de succes, care se descurcă în orice situaţie. Dar de ce tot pomenea de înţelepciunea japonezilor încâ nu am înţeles, aşa că îl întreb:
  • Şi care e înţelepciunea lor casnică?
  • În primul rând, acolo bărbatul este bărbat! La el în casă el e stăpânul absolut. Oaspetele e poftit la o măsuţă joasă, că ei sunt foarte modeşti, şi şade pe jos sau pe o pernă mică, la fel ca gazda. Pe femeie nici n-o vezi. Numai când soţul, domnul şi stăpânul ei, doreşte ceva, strigă scurt oyo şi soţia apare ca o umbră mişcătoare, îngenunchează lângă el, ascultă în linişte, se înclină şi iese ca un fum. Apoi obiectul solicitat – solniţa, sau felul trei, sau ţigările, sau ce-o mai fi, apare ca prin minune. Oyo, spune japonezul şi ea curăţă masa…Oyo face el şi dânsa toarnă ceaiul în ceşti, fără nici o vorbă. Oyo repetă dânsul şi ea îţi pune o pernă în spate şi nu deschide gura… E fantastic! Câtă deşteptăciune adunată în secole de experienţă. Bărbatul e bărbat, domnule. Ca să vezi.. Oyo! hahaha! Oyo… Oyo… Fantastic!!
    Glasul domnului Oiţerman umple încăperea elegantă în care ne aflăm noi, cei câţiva amici care nu am fost în Japonia. Îl admiram şi îl invidiam deopotrivă. Pentru ce? Pentru nesfârşitele sale călătorii, pentru variatele sale afaceri, pentru relaţiile sale, pentru frumoasa dumisale avere şi, de ce nu, chiar şi pentru această nouă opţiune, învăţătura seculară a Asiei pe care ne-o împărtăşeşte şi pe care, probabil, o şi aplică în casa lui.
  • Oyo!
    Chiar aşa, oyo. Numai că de astă dată nu a fost glasul decis al domnului Oiţerman. Cine a rostit formula fermecată? S-a auzit din camera alăturată? Din bucătărie? Din dormitor? Cine a pronunţat cuvântul?
  • O clipă numai, se scuză gazda cu grabă uşor disimulată. Mă întorc imediat, domnilor. Am impresia că mă cheamă soţia. Îndată, dragă, sosesc, am venit…
    Oyo!

Lasă un răspuns