«

»

Adrian Alui Gheorghe: Un secret păstrat cîteva mii de ani: DE CE S-A SCUFUNDAT ATLANTIDA?

––-
La ”prăvălia cu poezie”, astăzi avem marfă din Banat, din viitoarea capitală culturală europeană, acolo unde (și de unde) un vînt de Vest adie (cînd nu suflă de-a binelea!) dînd oarece speranță românilor din celelalte provincii românești, de la Madrid la Roma, de la Chișinău la Bruxelles, de la București la Cernăuți, de la Viena la Piatra Neamț, pe principiul deja clasicizat: ”Azi în Timișoara, mîine în toată țara!”. Că România de azi nu mai e între granițe fizice, ci între granițele limbii, cum bine a zis poetul, așa că țara este mare după cît de împrăștiați prin lume sunt românii. Vă dați seama că am devenit peste noapte imperiu? Din neatenție. Să-l gestionăm? De ce nu? Cu blîndețe, dînd autonomie nu statală, ci individuală…! Brrr, mi-e frică de urmări.
Bine, gata introducția, să ne întoarcem la poezie, că numai asta contează. În afara poeziei omul este, dar nu are identitate sufletească.
Cum arată un ”Exil de zi și de noapte” (cu varinta și în limba franceză!) numai Veronica Balaj (din Timișoara) poate să ne spună, pentru că volumul ei apărut recentuț la Editura ”Anthropos”, cu titlul enunțat mai înainte, este o mărturie din această recluziune voită sau nu, dar trăită. De fapt, cine nu este în exil pe pămînt?
Cine este Veronica Balaj? Cred că e bine să o ascultăm chiar pe ea, pentru că este, conform autodefinirii, ba o ființă eterică, ba un punct care se mișcă pe axa fără de capete a poeziei: ”Sunt/ un punct pătimaş,/ aprins într-un cerc/ rotitor/ şi zgomotos;/ o plă-ce-re;/ de-a valma, sar în joc nepotolit,/ peşti băloşi,/ stridii viclene,/ cai surugii birocraţi/ strigoi unşi cu alifii lipicioase/ femei fără ţâţe,/ modiste, muşte, amorezi,/ ploi, strategii prunci,/ ofiţeri severi// o panoramă emoţională/ mereu nouă,/ în rochia mea de seară,/ din ierburi temporare împletită,/ potrivesc un cântec/ pe măsură” (Alunecând frumos).
După Veronica Balaj tot ce există în jur este fabulos, în afara acestei conștiințe/ conștiențe viața ar fi o pierdere de vreme. Sau o pierdere de veșnicie? Că orice clipă este, pînă la urmă, parte dintr-o veșnicie presimțită, dansul este traducerea muzicii iar poezia este înțelesul de pierdere a tot și a toate: ”Piatra Lunii,/ amuletă apărătoare de rele/ o port duminica// lumea începe să cânte/ ţigăncile cu fuste creţe/ şi sentimental colorate,/ asudă jucând pătimaşe,/ cu amor// într-un târziu,/ domnul doctor/ problematizând clipele risipite/ viespar sub hainele noastre,/ ne lipeşte pe tâmple/ semnătura temporală,/ neterminată/ ameninţătoare// eu, plus ceilalţi opozanţi,/ iritaţi, furtunoşi,/ dispreţuitori/ de teamă trăim pripit/ celulele pârjolite sub soare/ ca boabele de grâu/ pocnind;/ necontenit,/ înverşunaţi,/ murim puţin câte puţin.” (Desen cu fuste creţe şi sentimental înflorate).
Omul nu e un om pur și simplu, este un regn special, întrupează ”terenitate” și serenitate, e jumătate în cer, jumătate în pămînt, cel din cer vrea să trăiască pe pămînt, cel de pe pămînt trage spre cer. Ce iese? Lupta lui Iacov cu îngerul, lupta trupului cu sinele, lupta zilei cu noaptea, lupta oceanului cu țărmul: ”Lume pestriţă,/ ameţitoare/ pe străzile vii,/ departe, marea/ şi-o câmpie cu iarbă veche/ sub ea, îngropate jurăminte stranii/ câţiva elefanţi/ pe-o scenă roşie/ ca un pariu periculos/ îşi aruncă potolit/ de pe trompe,/ cuburi portocalii verzi, albastre/ e ziua când norii sorb/ din privirea localnicilor/ poveşti de viaţă/ ofrandă unui zeu misterios/ bolnav de rugină şi drum/ soarele trece prin noi/ ca o minge de ping-pong/ arzândă/ ne face mai tineri/ în constelaţii de nume/ şi gânduri/ pe scena roşie/ ca un pariu periculos.” (Exotică II).
Lui Ovidiu Publius Naso, aflat în exil la Pontul Euxin, cei care l-au exilat nu i-au permis să se întoarcă în lume. Gata, Veronica Balaj, prin poezie te-ai mîntuit de exilul ”de zi și de noapte”, dacă mai scrii o carte la fel de frumoasă, cititorii te vor absolvi de orice păcat, îngăduindu-ți o întoarcere spectaculoasă în lume. În lumea poeziei, firește. Că e singura care nu se scufundă. Pot să spun acum și un secret pe care îl țin de cîteva mii de ani: Atlantida s-a scufundat în momentul în care pe continent, conform statisticilor, nu mai trăia niciun poet. A fost un moment dureros pentru toată lumea. Ave!

Lasă un răspuns