«

»

Dorel Schor – O dată pe an

De atâta slujbă şi ore suplimentare, nu-l mai vizitasem pe Menaşe cam de mult, aşa că duminică seara, la o oră onorabilă, i-am sunat la uşă. Mi-a deschis Rozica, niţel ciufulită, cu un zâmbet obosit şi m-a poftit în bucătărie. Fără protocol… Menaşe curăţa nişte usturoi. Dar nu o măciulie sau două, sau trei, să zicem. În faţa lui se adunase o grămadă cât să ajungă unui regiment!
– E pentru vineri seara, mă lămuri Rozica. Punem murături. O să avem musafiri…
Luni spre seară, citeam ziarul pe banca din faţa blocului când Menaşe tocmai venea încărcat ca un măgar: sacoşe pline cu pungi de făină, zahăr, carne, ulei, mezeluri şi câte şi mai câte…
– S-a anunţat vreo scumpire? m-am interesat.
– Păi, nu avem sindrofie vineri seara? Scuză-mă, dar trebuie să alerg după vin şi răcoritoare… Pa!
Marţi a fost foarte cald. Am intrat la Menaşe să-l chem la o bere. L-am găsit nebărbierit şi cu o basma pe cap.
– Trag cu aspiratorul… Numai să termin salonul, să şterg praful de pe mobilă şi să fac puţină dezinsecţie şi sunt al tău pentru cât timp vrei, chiar şi o jumătate de oră…
Miercuri după amiază am intrat de curiozitate la Menaşe. Gătea! Bucătăria era plină de cratiţe, oale, tigăi şi aromele cele mai apetisante. Menaşe porţiona, toca, amesteca. adăuga, era mâna doua a lui Rozica…
– Te fac o tablă? am aruncat provocator. Sau vin altădată…? Da?
Menaşe a confirmat obosit şi m-a condus politicos la uşă.
Joi nu am îndrăznit să-i deranjez, dar a venit Menaşe la mine.
– Am intrat numai să te rog să ne împrumuţi vreo patruzeci de ouă…
Vineri seara, pentru că suntem vecini, cum se întâmplă, am ajuns la petrecere ultimii. Salonul era plin de musafiri şi fum de ţigară. Rozica se strecura printre oaspeţi cu platouri încărcate la dus şi descărcate la întors. Menaşe se ocupa de băutură, se repezea la cuptor să scoată pateurile calde, la frigider pentru cine dorea piftie, degaja farfuriile golite, prepara cafele, muta scaunele, urla în gând ca un şacal, zâmbea politicos cucoanelor, murea de oboseală… Era terminat.
Pe la patru dimineaţa au plecat ultimii musafiri, au lăudat primirea şi meniul. Rozica le-a zâmbit dulce şi a rostit convinsă:
– Menaşe munceşte atât de greu tot anul, săracu’. Merită, măcar o dată pe an să-i ofer o mică satisfacţie şi să-i fac o petrecere de ziua lui!

Lasă un răspuns