«

»

Dorel Schor – schițe

AVOCADO

  • Of, îmi spune o vecină, ştii la cât a ajuns un kilogram de avocado?
  • La cât? întreb eu politicos.
  • Nu mai întreba, îmi răspunde. O avere! Atâta costă, mai bine să nu ştii…
    Mă întâlnesc puţin mai târziu cu dentistul Kleinergrois.
  • S-a scumpit grozav avocado, îi spun ca să intru în vorbă.
  • Dar ce? se miră el, ţie îţi place avocado?
  • Îmi place, mărturisesc. Îl amestec cu un ou tare, il frec cu puţină sare şi cînd îl ung pe pâine adaug câteva feliuţe de castavete.
    -Asta ar trebui să te îngrijoreze, constată dentistul. Vin acum de la cursul de psihanaliză clinică. O simplă interpretare ar trebui să te pună în gardă. Fără îndoială, castravetele denotă preocupări sexuale, feliuţele o dominantă sadică, iar oul tare înseamnă o deteriorare a instinctelor.
  • Ce te-a apucat? Eu mănânc castravete de când mă ştiu. Bunica mea…
  • Exact. Precis că ai nervii distruşi, eşti gata să recurgi la brutalităţi, simţi nevoia să tai, să freci, să distrugi. Şi ce spuneai de bunica? O urai, nu-i aşa? Instincte atavice, masochiste…
  • Dimpotrivă… Bunica, săraca…
  • Aha, singur spui săraca. Omul nu spune nimic fără o cauză profundă, ascunsă în subconştient. Când ai spus săraca, ai recunoscut că ai vrut s-o asasinezi, s-o tai ca pe un castravete. Toate manifestările actuale ale omului au la origine dorinţe
    refulate din prima copilărie. Când spui că iţi place avocado, înseamnă că la şase ani ai fost îndrăgostit de o balerină, amanta unui grefier.
  • De unde până unde?
  • Foarte simplu: avocado înseamnă avocat, avocaţii au legături cu grefierii, iar grefierilor le plac balerinele. Aşa că du-te la un psihiatru, nu mai aştepta.
    M-am dus la un psihiatru. M-a întrebat ce mă supără.
  • Imi place avocado frecat cu ou tare şi cu feliuţe de castravete, am mărturisit.
  • Aha, a mormâit specialistul… Cât e radical din treizeci şi trei?
  • Eu…, radical…
  • Cine l-a ucis pe Maximilan al Mexicului?
  • Pardon, eu am venit pentru avocado.
  • Sigur, sigur, puişor. Ia spune în ce se varsă Orinoco?
  • Nu ştiu.
  • Evident. Ce populaţie are Las Vegas? Ce înălţime are domul din Ulm? Ce credeau sumerienii despre infern? Ce reprezintă stema Liberiei? Care e distanţa până la Uranus? Câte preludii a compus Liszt?Cât costă un kilogram de avocado?
  • Nu ştiu! am strigat. Lăsaţi-mă în pace!
  • Aha, să te las în pace? Dar cine a început? În ce zi ne aflăm?
  • Nu ştiu…, vreau să plec, am murmurat.
  • Când au apărut primele simptome? De când îţi place avocado?
  • Nu ştiu, eu sunt un simplu salariat, nu am studii…
  • Eşti un caz grav, a decis psihiatrul. Un simplu salariat şi cumperi avocado. Ştii
    la cât a ajuns un kilogram de avocado? Eşti nebun de legat!!!

CUM SE ORGANIZEAZĂ O SERATĂ

Boris Israelovici Gazpapier, preşedintele comitetului de bloc, ne explică:
– Un om bine educat, adică un cetăţean cu un minimum de bun simţ, ştie foarte bine că dacă organizează o seară distractivă în apartamentul lui, asta îi va deranja pe vecinii de dedesubt să doarmă. Este un gest elementar de a suna la uşa respectivilor cu două, trei zile înainte de eveniment şi de a-i invita frumos să participe.
– Foarte bine, intervine domnul Ghezuntertoit, numai că muzica la tonuri înalte, chiotele şi râsetele se propagă multidimensional şi sferic. Încât, cu toată bunăvoinţa, şi vecinul de sus va avea o noapte albă.
– Dar ce-aţi crezut? zâmbeşte Boris. Că n-am ştiut? Am ştiut de la început că o să ridicaţi problema. Eu personal, imediat după ce îl poftesc pe vecinul de jos, fac acelaş lucru şi cu vecinul de sus. Habar nu aveţi cu câtă satisfacţie este primită invitaţia, mai ales de doamna…
Am intrat în joc, aproape fără să vreau:
– Şi ce faci cu vecinul din dreapta? El are practic un perete comun cu dumneata. Salonul lui şi salonul dumitale sunt despărţite de o palmă de beton. Pe el nu-l deranjează muzica, bancurile, câte unul care se îmbată şi face scandal?
– Ba bine că nu! acceptă Boris Israelovici. Nici nu m-am găndit să petrec fără vecinul din dreapta. După ce îi poftesc pe cel de jos şi pe cel de sus, îl rog pe vecinul din dreapta să-mi facă onoarea în ziua cutare, la ora cutare. Iar dânsul se simte onorat…
Mi-am permis să intervin din nou:
– Probabil ştii că apartamentul matale are un perete comun cu bucătăria vecinului din stânga. Nu vreau să intru în detalii arhitectonice, dar…
– Nici nu e nevoie, răspunde Boris. Dacă vrei să ştii, imediat după ce îl invit pe vecinul din dreapta, mă prezint la vecinul din stânga…Şi pentru ca să nu se nască interpretări pe bază de discriminare îl invit şi pe vecinul care stă pe diagonală cu toate că nu am nimic comun cu el, adică nici un perete.
– De sus, de jos, din dreapta, din stânga…, inregistrează delicat domnul Ghezuntertoit. Nu vreau deloc să fiu ironic, dar cum tot salonul dumitale are trei metri pe şase, se pune problema unde mai intră şi ceilalţi musafiri după ce au venit cei cinci vecini cu soţiile?!
S-a lăsat un moment de tăcere penibilă.
– Cu alte cuvinte, unde naiba mai intră şi alţii dacă vecinii se aşează pe toate scaunele? M-am gândit şi la asta. Nici nu-i mai invit pe alţii. Doar se spune că un vecin bun e mai aproape decât o rudă sau un amic. Ca să nu mai pomenesc de faptul că nici un locatar n-ar îndrâzni să vină la mine, care sunt preşedintele comitetului de bloc, fără să plătească taxa pe luna respectivă. Pe când o rudă sau un amic…

FURT LA BUTIC

Domnul F., persoană cunoscută la bursă, om cu posibilităţi materiale respectabile şi investiţii grase în terenuri şi construcţii, s-a recăsătorit în urmă circa doi ani cu o femeie având exact 24 de ani mai puţin. Dar cum şi el este încă verde, are de la această a doua soţie un bebeluş de câteva luni. Acum, situaţia familială e cam aşa: pe cât de ocupat este tatăl, pe atât de fără ocupaţie este mama. Cine să aibe grijă de copil există, adică tot felul de ajutoare, bucătărese şi educatoare. Şi atunci, soţioara colindă prin marile magazine, face shoping şi tot ce cumpără achită cu cartea de credit.
În urmă cu câteva săptămâni, în timp ce tânăra doamnă proba o rochie sau un pantalon într-un butic, i-a dispărut poşeta cu tot conţinutul, inclusiv cardul. Sigur că a fost agitaţie în magazin, femeile au ţipat şi au strigat hoţul, hoţul, dar nimeni nu văzuse nici un hoţ şi pentru că doamna era o clientă bună şi cunoscută i-au dat marfa pe datorie şi cu asta gata.
Numai că soţioarei i-a venit puţin peste mână să-i spună soţului de furt, sau a uitat, şi aşa au trecut câteva zile până ce i-a povestit de dispariţia cărţii de credit.
– Cum!? a sărit el indignat, eşti inconştientă? Ăsta poate să ne lase urgent cu curul gol … Cum de nu mi-ai spus imediat?! Trebuie să anunţăm urgent banca şi poliţia!
– Ocupă-te tu de asta, s-a alintat ea, că eu nu mă pricep…
Şi s-a ocupat el. Numai că să vezi minune. Te-ai fi aşteptat ca un om cu aşa posibilităţi şi aşa relaţii să rezolve problema cic-ceac. Dar nu. Au mai trecut câteva zile, ba chiar săptămâni şi nimic. Până când un amic de-al meu, care e prieten şi cu dânsul, mi-a explicat cum devine cazul. Hoţul s-a dovedit a fi un om ponderat şi cumsecade. Folosea cartea de credit la cumpărături zilnice, la băcănie şi cele trebuincioase traiului, modest şi corect, de parcă deconta din leafa lui. Şi omul nostru, specialist în afaceri şi speculaţii, a înţeles că fiecare zi care trece şi cel care cheltuieşte e hoţul şi nu nevasta înseamnă practic un câştig curat şi cinstit!

Lasă un răspuns