«

»

Dorel Schor – schițe

ANECDOTE ADEVĂRATE

Când a apărut volumul meu umoristic „Înger cu coarne”, mi-am amintit de câteva întâmplări mai mult sau mai puţin hazlii, legate de lansarea unor cărţi ale mele.
„Şarpele şi cupa” a fost publicată de editura Junimea în 1972. Cartea a avut o presă bună, era inspirată din viaţa şi munca unui tânăr medic şi de acea titlul ei amintea cunoscutul simbol al medicinii. Intr-o zi, un tovarăş cu muncă de răspundere m-a luat de-o parte şi mi-a spus:
– E foarte clar că titlul cărţi e cu cheie, adică cu schepsis. Se înţelege că şarpele e duşmanul de clasă… Dar cupa? Ce ai vrut să spui cu cupa?
– Cunoaşteţi desigur lozinca patriotica CU PA-rtidul nostru în frunte, vom avea victorii multe? am răspuns cu voce mică…
– Sigur că da!
– Ei, bine, primele patru litere sunt CUPA…
– Ahaaa…
Am avut apoi emoţii timp de câteva săptămâni.
„Zmeul cel mic” a apărut în editura Albatros, colecţia Umor. Volumul era o culegere de parodii după povestiri şi basme celebre, cu final surpriză, în poantă. Dar câteva basme comice nu au apărut, neputând obţine stampila cu bun de difuzare. Pentru unele ar fi o explicaţie… De pildă, basmul cu hainele împăratului devenise la mine „Hainele preşedintelui” şi copilul din poveste striga „preşedintele e gol!!” Ceauşescu gol!? Dar de ce au fost scoase parodiile în care apărea Ileana Cosânzeana? Mi s-a explicat discret că Ileana apare cu cosiţe blonde, iar tovarăşa, care încărunţise, se vopsea în şaten natural. Cine ar fi vrut să rişte?
Primul meu volum publicat în Israel se inspira din viaţa noilor veniţi şi se întitula „Amărâtul fericit”. Cum şi eu făceam parte din această categorie, personajele erau inspirate din centrul de absorbţie, din impactul cu noile realităţi, noua limbă, noile necazuri. Unul din personajele preferate şi îndrăgite de cititori era madam Gurnişt. Personajul era sinteza câtorva caractere, felul de a gândi şi comportamentul mai multor indivizi. Până într-o zi când în cabinetul medical de la policlinica în care lucram, a intrat o doamnă pe care o chema chiar aşa: Gurnişt. De necrezut! Gurnişt înseamnă în idiş Nimic. Era şi ea din Cernăuţi, avea un băiat căruia îi căuta o partidă, numai pe soţul ei nu-l chema Leopold (ca în carte) ci Leonid…
„Doctor în umor” a fost cartea următoare. Mare plăcere mi-a făcut scrisoarea unui cititor care îmi mărturisea negru pe alb: „Mă bucur că matale nu scrii literatură de salon. În salon eu îi citesc pe alţii. Cu cartea matale eu mă duc în locul cel mai intim şi asta este o dovadă că ce citesc îmi place şi nu trebuie să demonstrez nimic nimănui”. Un compliment atât de sincer nu am primit nici până atunci, nici de atunci.
În schimb „Consultaţii gratuite”, care a apărut după acea şi era un volum de schiţe umoristice, mi-a provocat pe lângă satisfacţii şi un necaz. Un cititor m-a rugat să-i trimit cartea urgent. Măgulit de marele său interes, i l-am expediat expres. Tot expres, volumul s-a întors la mine, însoţit de câteva rânduri: „Domnu doctor, eu am înţeles că eşti sexolog şi că consultaţiile, chiar dacă nu sunt gratuite o să mă ajute în probleme de potenţă. Când colo, ce găsesc în carte? Povestiri umoristice. Asta o să-mi ajute? Ce faci, îţi baţi joc de problemele noastre sexuale?”.
Cât priveşte „Înger cu coarne”, titlul mi-a fost sugerat de două coniţe care discutau în autobuz despre o prietenă de a lor:
– Ca să vezi cum se scrie istoria, soţul ei e un înger şi dânsa îi pune coarne!
Despre celelalte cărţi, altă dată….
URGENŢĂ MARE

Telefonul sună insistent, prelung şi obraznic, dar vocea care se aude în continuare este plăcută, feminină şi aparţine unei persoane care, în mod evident, nu are nici un motiv să se grăbească:
– Alooo, casa doctor Cutare?
– Da, doamnă.
– Dacă nu vă supăraţi, aş putea să vorbesc cu domnul doctor?
– La telefon.
– Ah, chiar dumneavoastră… Dar am impresia că v-am deranjat de la masă, dacă nu greşesc…
– Nu greşiţi deloc, doamnă, tocmai luam masa de seară.
– Vai… Dar de ce atât de târziu? E după unsprezece noaptea..!
– Într-adevăr… Am fost de gardă.
Aici se pare că vocea de la telefon ezită o clipă, dar îşi revine elegant:
– Regret că vă deranjez atât de nocturn, dar pentru mine e foarte urgent. Primiţi urgenţe?
– Dacă e urgent…
– E foarte urgent… De câteva luni îmi cade părul. Mai ales când mă spăl pe cap. E bine să mă spăl pe cap?
Se pare că doctorul s-a lămurit, dar răspunde civilizat.
– Spălaţi-vă pe cap cât doriţi…
– Dar coafeza mea spune că nu e bine să mă spăl. Zice să mă spăl pe cap numai la ea contra cost!
Se pare că doctorul începe să-şi piardă răbdarea.
– Doamnă dragă, chestiunea nu e urgentă…
– Ah, voi bărbaţii. La fel spune şi bărbatul meu… Dar permanent să-mi fac? Că îmi vine bine.
– Nu ştiu, doamnă. Nu vă cunosc, nu ştiu dacă şi cum vă vine.
– Îmi vine bine… Atunci, pot să vin? Că azi mi-am făcut un permanent şi mi-a dat cu un sprei şi eu am impresia că spreiul ăsta întăreşte părul de deasupra, dar el cade de dedesubt. E posibil..?
Doctorul, abent, răspunde că orice e posibil. Dar vocea e prezentă:
– Există medicamente care să-l întărească?
– Există…
– Dar nu-i periculos? Că am auzit că daţi nişte vitamine care îngraşă…
– Nu îngraşă… Şi mai sunt şi alte medicamente.
– Şi nici astea nu îngraşă?
– Fiţi fără grijă…
– Dar părul meu e slab, nu ar fi bine să-l îngrăşaţi puţin?
– O să vedem, stimat doamnă, pe când doriţi să vă înscriu?
– Pe când e posibil?
– Mâine la cinci după masă.
– Cum, chiar mâine? La coafeză nu pot să obţin rând dacă nu mă înscriu minimum cu două săptămâni înainte.
Doctorul cu ultimele răbdări:
– Eu nu-s coafeză, regret foarte mult.
– Aveţi şi de ce… Ştiţi ce clientelă are o coafeză?
– Nu ştiu…Atunci când veniţi?
– Vreţi să vin?
– Eu nu vreau, dumneata ai spus că vrei.
– Păi, nu aţi spus că nu-i urgent? Atunci de ce să vin? Ca să primesc minerale şi vitamine şi şampon.?.. Nu mai bine plătesc ceva în plus la coafeză şi mă spală ea pe cap? Că imi dă şi cu spreiul care face sa nu cadă părul deasupra… Şi care miroase splendid, nu ca medicamentele. Voi, doctorii, n-aveţi decât să faceţi experienţe pe alţii, nu pe mine. Pa şi pusi! Noapte bună…

APA VIE

De trei zile se luptau Făt Frumos şi Zmeul Zmeilor… Adversarii erau deopotrivă de puternici, la fel de bina clădiţi şi tot aşa de pricepuţi în meşteşugul armelor, încât după atâta vreme, deşi de efort şi încordare năduşiseră amândoi nu se vedea nici un semn că unul sau altul ar avea o şansă în plus să-l biruie pe celălalt. Cam aşa devenise înfruntarea dintre ei, ca fraza precedentă, adică lungă şi cu multe virgule, dar până la un punct, mai va!
Şi peste toate, mai era şi vară, o vară cu arşiţă cumplită, lipsită de răcoare sau de aer condiţionat, vorba aia „zi de vară până-n seară şi din seară până-n zori, îi uda la subsuoară şi-i usca la umblători”… Atunci, zărind o pasăre care îşi făcea de lucru pe aproape, cine ştie cu ce gânduri pofticioase, grăi Zmeul Zmeilor către ea:
– Adu-mi o gură de apă vie ca să-i împrospătez puterile şi ţi-oi da stârvul voinicului, să faci ce-i vrea cu el!
Iar Făt Frumos, scăpând şi el o clipă din strânsoare, îi spuse pasării:
– Adu-mi mie o gură de apă vie şi ţi-oi da stârvul zmeului care-i mai gras decât mine. Dar grăbeşte-te…
Atunci pasărea se ridică în văzduh şi zbură ca o săgeată către noul Centru Comercial. Şi se întoarse după câteva ceasuri, dar… fără apă.
Iar s-au luptat cei doi vreme de o jumătate de zi călduroasă şi iar au năduşit degeaba, iar singurul spectator, care stătea la o distanţă bunicică şi se uita fără interes evident la proepinenţi, era aceaşi pasăre de mai înainte. Şi iar au rugat-o cei doi să le aducă o gură de băutură, şi iar pasărea acceptă formal şi se ridică deasupra lor şi se îndreptă cu viteza întâia către izvorul de la centrul comercial, care era deschis non-stop până foarte târziu. Numai că după câteva ceasuri, iar se întoarse zburătoarea cu pliscul gol, aşa precum plecase.
Aş putea să lungesc povestea mult şi bine, pentru că cei doi aşa s-au luptat, adică zi de zi în două şi trei reprize, încât se învăţaseră cu situaţia până într-atât că dacă n-ar fi ştiut că sunt adversari ireconciliabili, ar fi găsit bună pricină să se împrietenească şi să colaboreze ca doi buni vecini. Şi dacă nu era destul că lupta devenise plictisitoare, li se uscase total cerul gurii şi năduşiseră de tot.
Atunci, văzând că pasărea aceea se boldeşte ca proasta la eforturile lor, se răţoiră amândoi la ea, cumplit de supăraţi:
– La ce tot zbori cu viteză şi te întorci cu întârziere, dacă nu aduci nici unuia ce te-am rugat?
Şi pasărea vorbi pentru întâia dată:
– Să nu vă fie cu supărare, dar nu e vina mea. De câte ori mă duc, ori e coadă la delicatese, ori primesc marfă, sau nu au apă minerală… Cât priveşte alte băuturi, e greu să te decizi. Pe o sticlă scrie că e apa vie cu coloranţi sintetici, pe alta că conţine o mulţime de euri sau substanţe conservante. Altele sunt de import şi au etichete de izvoare în limbi străine. Eu nu sunt meşteră la băuturi şi de atâtea reclame m-am zăpăcit de tot. N-aveţi decât să vă duceţi singuri până acolo şi să beţi ce şi cât vreţi… Şi mai faceţi niţică pace, că doar nu aveţi capete de pasăre, ce naiba!?.

Lasă un răspuns