«

»

Iurie Braşoveanu: Cristina Maria Niţă – Cerul din adâncuri

Edenul fluturilor

După manifestarea admirabilă a primului volum, ,,Dincolo de aripi„, cu plus de noblețe poetică şi profuză sensibilitate, Cristina Maria Niță revine în compania succesivei colecții de versuri, expuse între odoarele cerului său imponderabil.
Izvodire de gând modelat pe murmur de suflet şi convertit amplu în cuvânt despre avatarurile propriei naturi, despre semeni sau magnificența împărăției pământene, ,,Cerul din adâncuri“ este rodul înaripat al tăcerii înrădăcinate abscons, transfigurată de simțuri voltaice. Prin recentul volum, oarecum aşteptat ca idee de continuitate creatoare dar şi ca cerință indirectă, expresie a imboldului lăuntric, poeta se desprinde din metamorfoza aporiilor, ieşind să înveşmânte cu aura expansivității lumii sale, sanctuarul unei luxuriante destăinuiri de sine. Poezia sa, călită în iureşul labirintic al cotidianității ciclice, unde se învață creşterea în spiritul maturizării universale, deține forța magiei plutirii pe unda cuvântului măiestrit. Echilibrate ca valoare literară prin aspecte prozodice de ansamblu, emoțional dar şi ca mesaj, poeziile alcătuiesc trei capitole cu titluri ce justifica temele cel mai des abordate în creația sa. Fiecare poezie, din mărturisirile autoarei este ,,o porțiune de cale parcursă“, este vocea unui simțământ, erupția tumultului negrăit, trecut prin conştiința trăirii şi prelucrat cu originală piotimie.,,Din multă dragoste„, deschide panorama unui buchet de sentimente, a cărui examinare contemplativă descoperă vastitatea frumuseții sale lăuntrice, marcând un teren fertilizat cu mana sensibilității.
În aceste profunzimi spațiale născute din iubire, încercări şi speranțe, se manifestă proniator, trăirile plenare prin care spiritul perseverent, călător în clepsidra limitativă a timpului teluric, îşi caută avid refugiul complinitor în ambitusul lirei înălțimilor sacrale. Este ea, în lumina eu-lui său, o reverie lirică, un talent prelucrat în paleta harului primit cu generozitate din infinitatea dimensiunii escatologice: ,,Tu n-ai să ştii nicicând ce-am strâns / Eu, taină zăvorâtă-n plâns / Prin iarba crudă fremătând / Când n-oi mai fi nici chip, nici gând / Am să-ți doinesc“ sunt versurile care invită la un melodic şi suav ,,initium poesis“ şi dau tonul şirului de primiții incluse în capitolul preponderent impregnat cu mirul esenței tandre, iubirea, mărgăritarul sufletului.
Poezia ei, simțită ca un evantai de vibrații, posedă unicitatea aulică, îmbrăcată într-o mantie de sonorități ce redau libertatea realității universului sentimentelor, prin evocarea emoției maxime, prin atingerea corzilor armonice, acordate la nivelul măreției stelare: ,,Pe coama înnoptărilor, răsar / Dintre iluzii, reverii cu stele / Colinde în rupturi de calendar / Eterne licăriri, celeste vele.“
Este poezia născută, crescută şi compusă din seva virginală a luminozității culorilor dimensiunii simțite, care conturează transparențe ideale apoi silabisesc în tonurile sublimei sincerități, arii joviale: ,,Mă vei găsi. Ți-aştern un roi de fluturi / Păstrat în buzunarul unei veri“ sau gustă deriva atingerii profane: ,,Ne sunt străjerii suferinzi / Şi ne vor înrobi zăpezi / Şi vom muri pe la amiezi / Şi ne vor îngropa colinzi.“
Consistente în metafore care cresc hiperbolic în spirala sinelui pe cursul unui tonic torent stilistic, versurile poetei radiază de vitalitate limpede, însă adesea antrenează nostalgic, sedimentul lăcrimării, dezvelind taole afective şi dezvăluind în popasuri pansive, zâmbetul mistic al umbririi providențiale. În acest fluviu sentimental picătura cristalică, dispersată, ca efect al intensității arderii trăitoare, nu rămâne la starea formală a actului emoțional, ci se activează dinamic, condensând atribuiri care îi valorizează forma şi sublimează măsura dominantei.
În lacrimă clocoteşte latent dar potent, glasul străbunilor, chemarea la revenirea surselor ancestrale din peregrinări circumstanțiale: ,,Pe ulițe cu prunci desculț, plăvii / O lacrimă durută nu vă cheamă?“ Lacrima încondeiază imperativ, altitudinile sferei impalpabile: ,,Să vii! Eu încă scriu pe foaia ternă / Cu colțul unei lacrimi ce-a căzut, / Finalul unui vals, murind pe pernă.“ Tot ea se săvârşeşte într-un determinativ act conştient, de martirizare voluntară, înscăunând prin punctarea mobilului asumat mistuirilor personale, logosul testamentar absolut, irefragabil, al victoriei peste avenele unei lumi prizoniere în plasa intransigenței propriilor cutume: ,,În ascuțişul unui spin / Şi-a-nfipt surâsul, s-a grăbit / Şi-n agonie căutând urcuşul dezrobit / A îngăimat: Nu spinul m-a ucis, / Iubirea care ieri m-a izgonit.“
Iubirea ca generalitate poartă în sine matricea creației. Din iubire se naşte viața sub formele ei viabile, procreative, dar şi fecunde plăsmuiri plastice care încorporează plurivalențe. Din iubire se nasc şi operele de artă, iar versul defineşte opera poetei.
Modelată într-o formă remarcabilă, şlefuită solar, cu minuțiozitate, într-o multitudine de fațete expresive, poezia sa dictează manifestări confesive, descriptive sau introspective. Îşi caută stoic puterea în primordialitatea magică a sunetului şi luminii astronomice, absorbindu-le şi transformându-le în aura sonoră a versului care cântă poezia. Prin aspirații cutezătoare, emulații creatoare, dorința de evadare din colivia spectrală a visurilor mocnite transtemporal şi urcuşul înaripat spre răsărituri venusiene, verbul ei dens, pământesc, se dizolvă în oglinda unei melodii cosmice fascinante: ,,Ştiai ce chem…mi-ai înțeles / Zvâcnirea genelor / Prelunga lor cădere / Nesațul meu de absolut / Dar ai lăsat să se strecoare / Anost, un fir de searbădă culoare / Apoi un ciob de cer…safir / Abia născut de zare / O aripă de fluture pe-obraz / Şi un infim răgaz / Cât să mai umplu călimara cu lumină.
Împletindu-şi cuib în zbor, din prafuri astrale, construieşte cu fiecare năzuință, pulsare de atom, o gardă de linişte cerească: ,,Aş vrea să zbor spre linişte…să scap / De vuietul mulțimii şi să cad /În lacul cerului adânc / La capăt stins de curcubeu / Prin pulbere de stele / Pe țărmul Elizeu.“
Fiecare poezie, naşte în cititor o curiozitate crescândă, un interes intens, pentru că, în cuprinsul lor, enigma străbate cuvântul prin metaforă. Este metafora-simbol, ce încorporează spiritualitatea simțită, surprinzătoare, este aspirația spre Dumnezeu, flacăra ce mistuie cânturile evlaviei expiatoare.
Înțelegerea stihurilor desenate pe raze de stea şi proiectate în albii de materie absolută, devine act profund revelator, saltul evolutiv al celui aspirant la pionieratul noemelor cuvântului.
Asamblate cu iscusință, trudnică migală şi precizie stilistică, poemele sunt energii pure cu ieşire galantă, în momente propice, în loja privilegiilor carismelor. Între ,,avalanşe de însingurare“, vaduri ale tăcerii, baletul de fluturi, culori şi lumină, pe cumpăna anotimpurilor se desfăşoară următoarele două capitole, ,,Oglindiri“ şi ,,Ipostaze“, într-un spectacol poetic inedit, plin de şarm şi viziunea sinceră, încărcată de sensuri mistice ale cugetului maturizat dar totodată atras în vortexul exaltării copilăreşti. Regretul epuizării timpului candid şi dorința melancolică a recuperării prin amintire a clipelor întomnate, ființează cu gingăşia sufletului ei, zestrea de cuvinte, de mângâieri tămăduitoare: ,,Să-mi găsesc pruncia dusă / Dalbă-n crinii înfloriți“, ,,Să fi crescut? O, nu! Stă o păpuşă / Tăcută şi cuminte în dulap“, ,,Să-mi laşi la geam un pumn de licurici / Colier de stele, magică podoabă / Şi-n aşternut, miresme de bunici.“ Estetică şi decisă în exprimare, poeta transformă în evocări actuale, cartea nescrisă a iubirii de părinți, neam şi țară pe care o poartă cu ea încă din ,,anii fragezi“, pe drumuri întortocheate ce aprind torțe de dor pentru meleagul străbun: ,,Mai ştiți voi, cei care v-ați dus prin depărtări, prin alte zări / Ce gust mai are pâinea?“
Din pragul părintesc, porneşte în lume cu sentimente, valori şi neprețuite idealuri spirituale, prevăzând lapidar, restabilirea în sânul natal: ,,Primeneşte mamă, casa / Mă întorc, mai e puțin / De pe drumuri cu bejanii / Aşteptați-mă că vin.
În dimensiunea sa aureolată de transfigurări consolidate de vibrația cosmică a zborului tantalic, bagheta consacrării cuvintelor, însuflețeşte tot ce atinge. Din ținutul originar care începe deasupra casei părinteşti unde cerul arde în decolteul licărului de stele, extinzându-se în imensul areal idilic românesc, natura capătă volumul unei vecernii mioritice sacre, vestită de clopotul ecoului bucolic: ,,Din falduri prinse-n brâul de umbră, mirodenii / Se-amestecă-n potirul naturii, efemer/ Ca în cădire, smirna chemărilor la denii / Cu stihul rugăciunii când urcă toaca-n cer.“ Revărsările dorului, trezesc amorțeala simțurilor încremenite în negura timpului: ,,Talpa adăpată-n iarbă / Praful răscolit de ploi / Regăsirile din suflet / Cheamă vremea înapoi.
Morminte şi cruci, întemeieri indispensabile ale misiunii ritualice, canonice umane, plasate la răscrucea dintre cele două lumi, surprind somnul pământului, într-o frescă atavică, redimensionată de ritmul epatant şi schimbările veacului, pentru a aminti trecerea prin vreme: ,,Scăpărând o flăcăruie / Între cruce şi mormânt / Să nu uit c-au fost ca mine / Oamenii ce nu mai sunt.“ Infailibilitatea legilor naturii: ,,Prin țintirim cu cruci, albit de brume / Pe una va mai răsări un nume„, conştientizează în om sentimentul valorizării existenței spațiului viu, a bucuriei trăirii unitare: ,,Un ulcior cu apă dulce / Dup-atâta însetat / Să mi-l beau lângă fântână / Până încă n-a secat.“
Este poezia imnografică a sufletului, descântec, leac aforistic, ce deschide în subsidiar, orizonturi de accepții prodigioase. Este interpretarea doinei răsunătoare ce transmite prin melosul versificat, marcat de dragoste şi sinceritate, simbolistica stărilor celor mai adânci. Satul, peisajul sărbătorii nemărginite, rămas imprimat în memoria cântecului de coasă, a florilor ce ,,tresar“ la ,,colțuri de cerdac“, alunecă într-o reverie metafizică animată de entități cosmogonice: ,,stele pripăşite“ în adâncul fântânii, ,,nimburi argintate“ ce cad ,,pe cuşma unui deal“, maci care prin ,,țesătura lunii“ ,,par aripi fermecate”.
Înzestrată cu daruri multiple, vocea sa reală din cântec, introduce în poezie, sonoritatea sesizabilă a interpretării vocale şi instrumentale, de o ținută inconfundabilă redată într-o acustică versificată pură.
Prin ascultarea doinirii, devii însăşi doina. Purtând tiara bucuriei sau pecetea stigmatelor suferinței, undele cântecului său confesat de lacrima sublimă a metaforei, brodează cu ecouri reverberante, prin răspântiile cuvintelor. Chiar fenomenul ineluctabil, punctul terminus, al pasajului din materia efemeră şi aşezarea în planul imaterial este amplasat ca subdiviziunea unui act regizat de autoritatea caracterului, cu o naturalețe evoluată şi fermitatea petulantă, exprimată nemijlocit, aproape entuziast, a convingerii reîntregirii finale în Patria Albastră: ,,Şi-am să plec doinind şi morții / Iar pe drum de m-a afla / Îngânând o ,,Luminândă“, / Mamă-n Cer ne-om aştepta.“
Moartea, normă indisolubilă a timpului şi misterul convertirii dintr-o formă în alta, privită prin oglinda ochilor conştienți, nu presupune în etapa tangibilă, precedentă acesteia, abordarea unei atitudini repente, ci ca o diată mărturisitoare, cerința asertorică, a sfințirii prin acceptare matură şi loialitate genealogică, vizând locul precis al repauzării în pământul matern: ,,Primeneşte mamă, locul / Şi-l sfințeşte ca mereu / Din văzduh până-n țărâna / Unde voi dormi şi eu.“ Privirea spre Dumnezeu este arderea candelei harice, iar gloria condeierii, credința şi lupta de a dobândi în zborul creației, prin a cărui zbatere energică transpare lumina, concentratul mirurilor cromaticii sensurilor.
Neatinse de acordul desuetudinii, între rândurile îmbibate în mit, se întrezăresc aflorimentele trăirii; erupții de zăcăminte cugetătoare, ce înrourează ochii dincolo de privelişte, cu picături din finețea caracterului, prin care poeta se autodefineşte, justificând astfel şi denumirea volumului ,,Cerul din adâncuri“: ,,A adormit la grindă al fluturilor joc / În lutul din ulcioare se osândeşte vinul / Din gusturi pângărite să vindece pelinul / În cerul din adâncuri, miros de busuioc.“
O galerie de semnificații solide, înlănțuite în unități de timp, un tablou meditativ enciclopedic, gravitează deasupra orizontului sentimental, în jurul motivelor constitutive umane. Peste învelișul alintului jucăuș, reminescența vârstei pure, copilul-poet reactivează prin regresia memoriei, dorul legănării materne: ,,Mai naşte-mă, mamă pe lume o dată.“ Sub semnul abundenței pământului, între aburii aceluiaşi anotimp, al zodiei native, priveghează focul tăcerii scrise, ce compune oda bucuriei naşterii şi recviemul plecării fără întoarcere: ,,De n-oi mai fi pe lume, mâine poate“, cu accent pe momentul predilect, toamna, ,,Când streşini arămii anină struguri / Şi plouă-n suflet cu-amintiri de muguri.
Controversată pentru forma-efect prin care poate influența destine, dincolo de aspectele dramatice: ,,Pe lume parcă fericire nu-i / De la un țărm la altul, numai cruce“, subliniate subtil prin expresii codificate: ,,Aripile vând cerului decor / Luminile cădesc cu ploi livide“, iubirea, în statusul şi înțelesul străluminat, interpretează cu gingăşie maiestuoasă, în poemul ,,Nu mai iubim“, un răscolitor ,,cantus mundi“: ,,Nu mai iubim…şi ne-am uimi, de câtă / Iubire, am cuprinde într-un ceas / Iar viața nu ni s-ar părea urâtă / Când moartea ne pândeşte pas cu pas…“
Temerară în galopul după fericirea pretinsă, vânată în alergări conjecturale: ,,Alerg după trenuri, ratez destinații“, poeta prinde cu fleshuri detaliate şi trimiteri generice, iluzoriul scop, asimilat într-o viziune a migrației dinspre originea edenică, popasul terestru şi revenirea la originea adamică: ,,Pe turle, Edenul deşteaptă / În toacă şi clopot, chemări la Origini.“
,,Cerul din adâncuri” înseamnă audiția melodiei tăcerii, straja liniştii, armonizarea disproporțiilor fenomenului ,,suflet“, prin atingere de ,,rara avis“, în splendoarea plenitudinii. Destinat categoric rangului artei scrisului, sufletul-amforă al poetei, izvorăşte nectarul cu care frământă din amestecul rănii şi cel al împărtăşirii de soare, iubirea, poemul suferinței, ce conservă gustul sinelui sintetizat poetic: ,,Ce-am fost, ce sunt…o pană, între cele / Din călimara nopții fără stele.
Elementele de rară frumusețe, structura compozițională bine închegată îi relevă talentul incontestabil, atestând-o ca maestră a unei poezii cuceritoare. Volnicia versurilor, detaşate de tiparele obsolete, creează punți între timpul trecut şi viitor din cetatea prezentului ce deschide propriului ,,eu“, porțile celui de-al treilea anotimp, al rodniciei, cel mai iubit poetei, permanenta muză şi sursă de regăsire. Fetița ajunsă la vârsta matură şi ai cărei ochi înstelați oglindesc adânc misterele ,,prunciei duse“, străbătând canioanele tăcerii, atinge în trăire apogeul sublimului tragic dincolo de zborul către limanul redempțiunii.
Energia naturii, cosmosului, dragostei şi credinței, răzbat prin solidul aversiunii, al maliției firii omeneşti într-un stil inconfundabil, îmbrăcând versul în haină solemnă simțită ca o îmbrățişare hristică. Martiră a poeziei sale în această lume, îi adaugă esența petalelor de Rai, culese cu palmele însulițate de căutări devenite aripi, în urcuşul devenit zbor, răspândind parfumuri stelare. Absorbită de privelişti astrale, colindă pe cărările naturii cosmice, prin ,,livezi meteorite”, în miezul materiei tronului demiurg.
Ritmul naturalei transformări înseamnă şi descompunerea treptată a epocilor, cu tot ceea ce presupune exigența timpului. Peste succederea ireversibilă a anilor, măreția domniilor este supusă declinului, zidurile împărățiilor se surpă, lăsând loc pustiului şi uitării.
Cursurile apelor se modifică, natura umană îşi diminuează caracteristica şi decade din dimensiunea fundamentală, dar clipele desprinse din suflet şi trecute prin altarul inimii poetei, vor dăinui în pagini scrise cu pana dragostei; aripi de zbor, testament şi legământ cu posteritatea.
Navigând prometeic pe unda reflecției gnoseologice, între crepuscul şi răsăritul răscumpărării, unde Steaua Nordului, călăuză, ancorează ,,secunde siderale“, poeta descinde mirabil, în Edenul fluturilor, simbol al convertirii spirituale. Regină a propriului regat de poezie, ce amplasează în centrul acestei edificări manine, cuvântul, piramida şi liantul cer-pământ, într-un legământ acronic, Cristina Maria Niță, încununată de supremația versului, depune în galeria universală, cu noblețe de zeiță a unui liric mit olimpian, poemul simfonic al vieții.

Iurie Braşoveanu, prefaţa la volumul Cerul din adâncuri

Lasă un răspuns