Nicolae Dabija : Grigore Vieru – Tratat pentru umanizarea pustiului

Grigore Vieru (14 februarie 1935 – 14 ianuarie 2009)

Cu această ocazie Asociația Culturală Regal d’ Art, prin inițiativa și coordonarea președintei, doamna Lili Bobu a editat un nou volum din colecția „O CARTE BIJUTERIE”, care cuprinde citate, aforisme și confesiuni ale poetului, îngemănate sub titlul „TRATAT PENTRU UMANIZAREA PUSTIULUI”.

Creație bibliofilă de excepție

Colecția Asociației Culturale „REGAL d’ART” s-a îmbogățit cu un nou capitol, „Regal de înțelepciune”, inaugurat cu o altă creație bibliofilă de excepție, inițiată și coordonată de dna. Lili Bobu, care îngemănează o selecție de citate, aforisme și confesiuni ale Poetului Grigore Vieru (14 februarie 1935 – 18 ianuarie 2009), cu titlul sugestiv „Tratat pentru umanizarea pustiului”. Volumul constituie un modest dar întru nemurirea universului creator al poetului „cu lira-n lacrimi” și a fost lansat în cadrul Festivalului de la Iași ,,In memoriam Grigore Vieru” (13 februarie 2019). (mai mult…)

Elena Buică : Duhul călătoriilor

La vârsta mai înaintată, călătoriile nu se mai supun tălpilor noastre ca în anii cu mai multă vigoare fizică, dar inima și gândul nu cunosc nicio opreliște. Mii de amintiri mă bântuie și mă poartă pe cărări luminate de bucuria trăirilor pe unde mi-au umblat pașii care aproape că zburau singuri, în alte etape ale vieții. Acum, la anii mai așezați, pare că se cere de la sine ca fragmente din călătoriile mele să se adune ca într-un vad într-o privire retrospectivă.

Călătoriile m-au captivat toată viața pentru că ne oferă șansa de a cunoaște nemijlocit zone ale universului în care trăim și șansa încărcată de fiori de a ajunge acolo unde ne zboară gândul. Am apreciat fiecare călătorie ca pe o nouă experiență, chiar dacă am mai fost în acele locuri. Pasiunea aceasta am transmis-o și familiei fiicei mele, în sânul căreia îmi duc zilele. Au ajuns să facă chiar și câte patru călătorii mari pe an. Pentru că nu mai pot ține ritmul lor, acum ei pleacă adesea fără mine, iar eu, cu inima strânsă, îi privesc cum își iau zborul fără mine și asemenea puiului rănit și rămas în cuibul gol, plâng în mine. Glasul rațiunii mă ajută să mă împac cu ce-mi mai poate oferi viața acum și încep apoi să mă hrănesc cu amintiri și cu noile impresii acumulate de ei. (mai mult…)

Dorel Schor – Minunea din copac

De obicei, cam către seara, familia Iliescu iese la plimbare cu copiii cei mici. Cel mai potrivit loc, ferit de automobile şi de alte pericole, este părculeţul de lângă blocul nostru, cu un mic teren de joacă, cu bănci şi câţiva copaci bătrâni. Pentru copii şi pentru pensionari e grozav. Numai că iată ce s-a întâmplat zilele astea…
Eliahu Iliescu a aruncat o minge cu scopul ca s-o prindă prichindeii, a calculat greşit sau poate a fost o pală de vânt şi mingea a nimerit în frunzişul unui castan.
Şi oricât s-au străduit, nu au reuşit s-o dea jos. Haim Nasgâtaşvili care era pe aproape s-a oferit să-i ajute cu bastonul lui, cu măciulie argintată, pe care îl purta mândru, de bonplezir. L-a aruncat în copac de câteva ori, cu mare precizie, până ce obiectul a rămas înţepenit în frunziş.
Intre timp se întunecase de-a binelea, aşa că au amânat acţiunea de recuperare pentru a doua zi. A doua zi, când s-au întors de la lucru, au constatat nu fără oarecare mirare că şi mingea , şi bastonul cu măciulie dispăruseră.
Chestiunea devenea serioasă aşa că au apelat la preşedintele comitetului de bloc. Boris Israelovici era un tip cu iniţiativă şi săritor la nevoie. El se oferi să aducă o scară şi să controleze personal copacul. La întrebarea dacă e sigur că acesta e copacul cu pricina, primi la început răspunsul că da, apoi cei doi, Iliescu şi Nasgâtaşvili acceptară ideia că nu ar strica să fie controlaţi şi alţi arbori. Drept pentru care lăsară scara în parc, urmând s-o folosească a doua zi. (mai mult…)

Dorel Schor – ziceri

CAPRA VECINULUI

  • M-am autodepăşit de multe ori, dar tot nu am ajuns primul.
  • Strănută ca un cal şi tuşeşte ca un măgar… O fi gripa porcină…
  • Cine vrea să vadă bine realitatea să-şi destupe urechile.
  • Toate dictaturile vorbesc în numele poporului.
  • E de preferat un taburet incomod unui tron instabil.
  • Prostia se ia la întrecere cu orgoliul şi câştigă oricum.
  • Adesea leacul e mai rău decât boala. (mai mult…)

Dorel Schor – schițe

Progresele medicinii estetice

Acum că am ieşit la pensie, îmi aduc aminte cu mare placere de întâlnirile cu foştii mei colegi de facultate, mai ales că ne revedem cam o dată la zece ani în oraşul în care am obţinut diploma de medic. Surprizele nu lipsesc, ba chiar sunt destule ca să avem ce discuta timp de un deceniu. De pildă Mihalache, care era un student, cum să spun, nu cine ştie ce, a ajuns conferenţiar şi, la următoarea întâlnire, profesor plin. Atât de plin încât după treizeci de ani părea mai lat decât înalt. Sau colegul meu de grupă Sandulache, care cum necum, a ajuns să lucreze într-un oraş din Italia şi şi-a schimbat numele în San Dulaccio.
Dar astea sunt fleacuri faţă de traiectoria ascendentă a lui Grig. Grig ăsta nu a urmărit titluri universitare şi nici localităţi exotice. El a vrut să facă bani. Şi atunci s-a specializat in medicina estetică. Unde şi-a cucerit o clientelă feminină din ce în ce mai mare. Era, într-adevăr un medic de succes. Mi-l amintesc la prima întâlnire, eram cu toţii tineri şi frumoşi, dar el a apărut cu proaspăta sa soţie, o splendoare de femeie. I-am şi spus-o, la care el a replicat: (mai mult…)

Elena Foghel – versuri

M-am risipit în căutări

M-am risipit în căutări
Și în iluzii fără sens,
Am prins imagini din uitări
Punându-le cu grijă-n vers…

Le-am ridicat la rang de stea
Făcând din vis icoană vie
Și chiar credeam că e a mea,
Dorind în pragul meu să fie .

Am pus frumosul pe altar,
I-am dat un nume și un țel,
Am mulțumit de acest har
Cu gândul îndreptat spre EL. (mai mult…)

Veronica Balaj: O carte cât o mie de documente

prof. univ. Sabin Ionel – Hodoni, istorie și cultură
Editura Politehnica, Timișoara, 2018.

20190210_170242

Mi-am intitulat scurta intervenție trimițând un vector cu rol atractiv sper, mizând pe cifra o mie (de documente). De fapt, e corect să spun de la bun început că suma acestora este cu mult mai mare. Volumul, Hodoni, Istorie și Cultură, nu este o carte de pură delectare, deși , are și o asemenea latură, este în esență, o carte de restituire documentar-culturală. Dorința mea ar fi să trezesc interesul nu să-l îndepărtez, știind că astăzi nu se mai citesc ediții foarte groase, iar când e vorba de istorie, mulți ar da înapoi de la un asemenea gest dar, îmi asum riscul să încerc să conving despre măsura valorii cărții. Va să zică, luați cifra 1000, ca pe o figură de stil incompletă. Suma înscrisurilor, a mărturiilor care au stat la baza alcătuirii unui volum de tip academic, și care cuprinde în cele 465 de pagini, (cu tot cu bibliografie), o perioadă istorică lungă, complicată, impresionantă și bulversantă, este greu de încadrat în limita unor numere adunate aritmetic. Așa cum se întâmplă cu marile istorii chiar și ale micilor așezări. Marile istorii ale locului cuprind întotdeauna și întâmplările din perimetrul respectiv care, înlănțuite prin vreme, au dat substanța de viață, specifică unei anume zone. (mai mult…)

Galina MARTEA: Identitatea limbii române în Basarabia, 1991 – prezent

Trecută prin filtrul discriminării, limba română din ținuturile basarabene a fost mereu lipsită de drepturi, a fost dezonorată în limite inumane de diverși curenți ai timpului, în mod aparte, în perioada dominației țariste și a dominației sovietice. O stare de lucruri destul de dureroasă pentru poporul român din Basarabia, o realitate care nu poate fi negată sau uitată, o realitate destul de vie care există și în zilele de astăzi. Dacă după destrămarea imperiului sovietic limba română pe pământul basarabean începe să-și recapete drepturile civile la ea acasă, atunci deplinătatea acestor drepturi nu este de lungă durată, ci doar pentru o dimensiune de timp, ci doar pentru câțiva ani. Așadar, odată cu proclamarea independenței, 27 august 1991, R.Moldova s-a văzut liberă și suverană (cu toate că această independență se asocia cu mult mai bine dacă din acel moment se realiza și reunirea cu patria mamă – România), cu drepturi politice și cetățenești depline, iar limba română s-a încadrat în verticalitatea și personalitatea adecvată, în modul acesta întruchipând identitatea românească, ea fiind legiferată prin Actul de Independență ca limbă de stat pe teritoriul Republicii Moldova. Prin urmare, s-au pus bazele unui sistem politic și unui sistem lingvistic autorizat care, la rândul lor, au marcat schimbări radicale pentru o nouă existență, pentru o nouă viață în cadrul unor valori corelate cu necesitățile spirituale, morale, culturale ale poporului român basarabean. (mai mult…)

Mihai Merticaru – sonete

Sonetul Inventivității

Fără tine aș bâjbâi într-un pustiu,
Pământul mi-ar părea o colivie,
Iar flacăra ce-aprinde-o poezie
În altă stea ar arde fără s-o știu.

De Domnul mi-ai fost hărăzită mie
Din lungi așteptări și picuri de târziu
Când cerul a devenit mai azuriu
Și s-a făcut lumină-n-mpărăție.

Din privirea-ți cald-am cules izvoare,
Le-am zăgăzuit și le-am topit în vers,
Am inventat nevisată culoare (mai mult…)

Dorel Schor – Primul venit

  • Cinzeci la sută din populaţie suferă de lipsa vitaminei D. D bani, D linişte, D atenţie, D sănătate, D locuinţă… (variantă).
  • Cel mai orb e cel care se face că nu vede.
  • Nu întotdeauna caracterul merge împreună cu erudiţia.
  • Onoarea e mai importantă decât onorurile (Liviu Antonesei).
  • Când îmbătrâneşti devii pentru unii invizibil.
  • Doamna a spus că are 40 de ani plus. Soţul ei a precizat că e singurul ei plus…
  • Parisul a fost oraşul luminilor. Dar o parte din lumini s-au stins.
  • Cât de jos se coboară unii şi cât de sus se coboară alţii !
  • Frumoase lucruri face omul atunci când nu-i jigodie ( Vlad Nicolau). (mai mult…)

Mãndãşescu Silvia: Poesis… şi rouă de suflet

IARNA

Ninge iar prin vişinii bunicii,
Albul alungă din noi fiorul fricii
Tăcută şi-nfiorată
Se-aşterne haina mult visată…

Pentru o clipă fulgii-or să ne şteargă
Ochii plini de veri şi toamne reci,
Să-i facem bulgări, să-i rotim de-a dura
În oameni de zăpadă pe poteci…

Deci să ne bucurăm că ninge
Când se aşterne neaua peste tot
În vatră focul nu se stinge
Şi nostalgia s-o alung nu pot… (mai mult…)

Vavila Popovici – Nu pot să cred!

Când Îngerul se pregătește de plecare, / îmi pune cuvintele-n palmă, / ne mai având vreme să mi le șoptească, / și-mi spune să le folosesc cum știu. / Fiindcă îngerii au multă treabă / într-o lume absurdă, cârmuită prost, / în care multe nu mai sunt la locul lor / și totul arată hidos, / ca o haină întoarsă pe dos. / Privesc cuvintele de el dăruite / – flori din muguri ieșite – / purtând lumini albe-n petale / și sufletu-mi se frământă: / Ce pot face cu darurile sale, / când cuvintele și gesturile de dragoste / ca printr-o vrajă au fost răsturnate – / „Iubirea și credința pe dos și blestemate!” – / iar sufletele oamenilor – pietrificate? Într-o lume absurdă, cârmuită prost, / în care multe nu mai sunt la locul lor / și totul arată hidos, / îngerii au multă treabă.” – Din volumul „Îngerul scrie poemul”.

Există o limită a răbdării. Cred că există și rușinea pe care omul o simte în fața neputinței sale de a reacționa față de nesiguranța vieții creată de politicienii vremii. Cred, fiindcă tendința de a se împotrivi, a se răzvrăti la un moment dat, când răbdarea ajunge la limită – există totuși. Parafrazându-l pe Descartes, Camus scria: „Mă revolt, deci sunt”, revolta părându-i-se o normalitate a existenței. Desigur că nu toate răzvrătirile sunt justificate, dar atunci când oamenii și-au atribuit un timp de meditație, de informație, de cântărire a evenimentelor din viața lor, se poate ajunge la a hotărî că „așa nu se mai poate!”, înlocuind formula, tot de ei însușită în unele momente ale vieții, și anume, că „se poate și așa!”. Iaca, nu se poate! Nu se mai poate! Și nu se mai poate fiindcă este viitorul în joc. (mai mult…)

Veronica Micle – versuri

DESTUL

Am plecat făr’ de căinţă
Şi m-am dus fără de dor,
Ca să uit a ta fiinţă,
Ca să uit al tău amor.

Şi, plecând m-am dus în lume
Numa-n voia întâmplării,
Nici cu gând de zile bune,
Nici cu jalea-nstrăinării.

De-am mers mult pe-acea cărare
Nu mai ştiu de-atâta chin,
Căci, cu dor şi disperare
Îndărăt la tine vin. (mai mult…)

Veronica Balaj – Poezia , o căutare perpetuă

Diana Mihai

După cum se știe, contrariile privind literatura feminină sunt vechi, iar părerile pro sau contra nu fac decât să accentueze existența particularităților acestui suflu care înclină mai mult spre sensibilitate.

Avem în atenție o carte semnată de o tânără jurnalistă, Diana Mihai, care accede și la expresivitatea poetică, având, spre deosebire de alte cazuri, și o bază culturală. Fără cultură și fără lecturi nu prea se pot face urcușuri notabile în arta literară, deși mulți ignoră acest lucru. Volumul intitulat „În căutarea Neînțelesului”, apărut la Editura Victor Babeș, Timișoara, 2017, este prefațat de scriitoarea Anca Octavia Dragomirescu și, întrucât atinge o direcționare foarte actuală, pornim de la sublinierea sa: ”nu e ușor să te afirmi într-o lume experimentată, rafinată (credem că se referă la sensul cultural), pretențioasă, exigentă și totodată grăbită, uneori superficială, pregătită prea des să judece doar aparențele”. Titlul menționat pare să conducă spre o notă metafizică, dar, cum pe lume sunt atât de multe neînțelesuri, vom observa că și percepția senzorială poate fi inclusă în acest palier, de altfel sugerat în varii moduri în marea poezie de-a lungul vremii, vezi, mai aproape de noi, versurile lui Lucian Blaga.

(mai mult…)

Valeria Tamaş – Revărsări de dragoste în poezia Vasilicăi Grigoraş

Copilăria este ca o zi însorită în care ieși sub soarele dimineții să alergi prin iarba plină de rouă. De deasupra se revarsă cântecul ciocârliei, de-a dreapta și de-a stânga ploaie de ciripituri şi sub toată această avalanşă de frumos, tu, copilul, care cu râsul tău dăruieşti bucurie nu doar casei tale, ci întregii lumi.
De aceea cu trecerea anilor ne întoarcem la ea, întâi prin copii, apoi prin nepoți. Clipele frumoase şi fericite nu se uită, mai ales atunci când le poţi trăi, fie de-acum doar cu nostalgie.
“Pui de pasăre măiastră” (Iaşi, PIM, 2018) este titlul cărții Vasilicăi Grigoraş, scrisă pentru nepoţica dânsei, ca să-i amintească peste ani de bunica ei, de dragostea şi de frumuseţea clipelor petrecute împreună. Nepoţeii vin ca primăverile, luminându-ne până şi cuvintele, mereu spuse cu dragoste.
Bucuria acestui dar mult dorit şi aşteptat care este venirea pe lume a Evei o vom regăsi în versurile: „Pe-o rază matinală a lui cuptor / Zvârlugă mică ai venit în zbor. / Familia te-a primit în dar, / Gingaş boboc de mărgăritar, / Pui de pasăre măiastră, / Ce-ai intrat în viaţa noastră”. Este bucuria sinceră la sosirea acestui nou membru al familiei, venit să aducă bucurie pentru mulți ani de-acum încolo, când adunând „nectarul vieții” va deveni pe zi ce trece un copil mai bun şi mai iubitor. (mai mult…)

Cristina Gabriela Covaliu – Insula şi cei doi naufragiaţi

Într-o zi, Iulia şi Dorin, doi copii, colegi de şcoală şi vecini, se hotărăsc sa facă o excursie cu vaporul împreună cu părinţii lor într-o insulă din Grecia. Vremea este superbă, cerul este senin, albastru, iar soarele străluceşte cu putere ca într-un basm minunat. Vaporul arată frumos, este mare precum Titanicul, are motoare puternice şi merge cu o viteză ameţitoare. Drumul până în Grecia e lung şi copiii fac plajă la bordul vasului, într-o piscină.
– Ce zi minunată, şi ce frumos este! spune Iulia fericită.
– Sper să nu naufragiem! spune în glumă prietenul ei, Dorin.
Pe puntea vasului se serveşte masa, dar copiilor nu le trebuie mâncare, ei rămân la piscină în continuare. După mai multe ore petrecute la soare, Iulia vrea să vadă de la coada vaporului urmele lăsate de motoare şi valurile înspumate pe care acesta le lasă, aşa că se apleacă uşurel să privească în jos. În acest timp, vaporul se clatină, soarele intră în nori şi sunt semne de furtună.
– Ţine-te bine, ne clătinăm! Vezi să nu cazi! strigă băiatul. (mai mult…)

Vavila Popovici – La ce ajută filozofia?

Filozofia este medicina sufletului” – Cicero

Filozoful și matematicianul grec Pitagora (580 î. H. – 495 î. H.) numit de contemporani „înțeleptul” le-a spus: „Nu sunt înțelept, ci iubitor de înțelepciune”. Așa, spune povestea, a apărut termenul pentru Filozofie, din cuvintele grecești phil și sophia.
Filozofia este una din principalele forme ale manifestării spiritului uman, născută din mitologie, întrucât oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic și numai apoi filozofic. Dacă miturile apelau la imagini și întâmplări fantastice, filosofia recurgea la judecăți și raționamente.
Strădania omului pentru cunoaștere a fost puternică, fiindcă omul dorea să perceapă lumea din jurul lui. Toate ființele umane, conștient sau inconștient au filozofat, întrucât fiecare om își punea întrebări și conversa cu sine însuși, dorind în primul rând să afle răspunsul la întrebările: cine este el, pentru ce există.
Filosofia a apărut în secolul VII î. e. n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î. e. n. a fost prezentă în Europa, în Grecia. Filosofia contemporană este puternic influențată de știință, a fost și continuă legătura strânsă cu alte discipline, se ocupă de viața interioară a omului și de conectarea lui cu mediul exterior. Unii care nu cunosc adevăratul sens al filozofiei, susțin că doar știința este cea care face ca (mai mult…)

Ecaterina Chifu – Pledoarie pentru ca balada „Mioriţa” să intre în patrimoniul UNESCO

Alecu Russo, cel care a descoperit Mioriţa, pe când se afla în cu domiciliul forţat la Soveja, plasează balada între capodoperele lumii, alături de operele poeţilor antici Virgilius şi Ovidiu. Pe lângă aceşti doi creatori de poezie antică s-a adăugit un al treilea poet, păstorul câmpiilor şi al munţilor noştri, care a produs cea mai frumoasă epopee pastorală din lume: Mioriţa, scrie Alecu Russo.

Balada Mioriţa este cea mai cristalizată formă a spiritualităţii româneşti cum a scris George Călinescu, aşadar ilustrează cu adevărat sufletul românilor. Pentru forma ei artistică, pentru mesajul ei, pentru emoţiile şi sentimentele pe care le transmite, această baladă este o capodoperă.

Susţinem că este cea mai profundă mărturie de dragoste de care este capabil poporul român: dragoste pentru natură(Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai), pentru spaţiul cosmic, pentru animale, pentru măicuţă, pentru creaţia populară (fluieraş de fag/Mult zice cu drag/Fluieraş de os/Mult zice duios). (mai mult…)

Ion Gănguț – Arta funcționării personajului comic caragialian sau personajul în acțiune

Pentru a ne apropia de mecanismul funcţionării personajului comic caragialian, trebuie să-l urmărim în mişcare, în relaţiile pe care le contractează cu celelelte personaje, fără a conchide, însă, că personajele care stabilesc o reţea mare de relaţii sunt în mod automat complexe. Pentru structurarea tabloului relaţiilor, vom avea în vedere grupul de minim patru componenţi, trioul, cuplul, personajul independent, neîncadrabil într-un grup, precum şi relaţiile de un tip mai special dintre stăpân-servitor sau dintre personajul prezent-personajul absent.
1.Personajul-grup
O definiţie a grupului ne-o oferă Marian Popa: ,,Vom defini grupul ca fiind constituit dintr-o mulţime de personaje între care se exercită o interacţiune mutuală din care rezultă un ansamblu unitar cu o calitate proprie totalităţii” . De la bun început, trebuie remarcat că grupul se caracterizează prin unilateralitatea interesului. În Scrisoarea pierdută, un prim grup este cel din jurul lui Trahanache şi Tipătescu, căruia i se opune grupul lui Caţavencu. Ele s-au constituit urmărind un scop exclusiv politic: fiecare vrea să-şi impună la alegeri propriul candidat. (mai mult…)

Petruș Andrei: Mâna care scrie

                                  Lui Mihai Eminescu

Viers cioplit în munte,
gândul care doare,
Inima ce bate,
sclipitoare minte,
Mâna care scrie,
aurul din soare,
Lacrima din cântul
de privighetoare
şi tot Voroneţul
din albastra-ţi floare
îţi slăvim noi astăzi, (mai mult…)

Memorie și patrimoniu universal

CONFERINȚA susținută de scriitoarea Angela Furtună (membră a Uniunii Scriitorilor din România și membră a PEN CLUB România Internațional) . Moderator, prof. Sorin Golda, președintele Comunității Evreilor din Suceava 28 ianuarie 2019 – Colegiul Național Ștefan cel Mare, Suceava – Aula, ora 11.
––
Se împlinesc în anul 2009, 40 de ani de când, în 1979, lagărele de la Auschwitz – Birkenau – eliberate de aliați în 27 februarie 1945 -, au fost incluse și în UNESCO Worl Heritage List.

Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului a fost desemnată, începând din 2oo5, ziua de 27 ianuarie din fiecare an și reprezintă prima comemorare universală a victimelor Holocaustului. Această comemorare a fost decisă prin Rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite numărul 60/7 din 1 noiembrie 2005, adoptată la a 42-a ședință plenară. Astfel, la 24 ianuarie 2005, în cadrul unei ședințe speciale, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a marcat a 60-a aniversare a eliberării lagărelor de concentrare naziste și sfârșitul Holocaustului care a avut ca rezultat uciderea a 6 milioane de evrei europeni și a milioane de persoane de alte naționalități și alte categorii, de către regimul nazist german. (mai mult…)

Mihai Merticaru – versuri

CONCURS

Nopți albe, am trăit la Sankt Petersburg,
Dar la Paris au fost multicolore,
Stimulat de-un tonic de mandragore
Ce-mi activa calități de taumaturg.

Ziua-i de douăzeci și cinci de ore
Ce cu o vitez-a luminii se scurg
De cum soarele scapără spre amurg,
Până-n pragul splendidei aurore.

Admir discret o armură de pitic
Și-l văd pe-al treisprezecelea Ludovic,
Întreg orașul cântă și dansează, (mai mult…)

Lia Ruse: 1859 – Farul Marii Uniri –

Era o zi sfântă-a marelui Gerar
Cu clipe de har, de vis şi înalte,
Fulgi de lumină încercau să salte
Speranţa-minune pe-omătul lunar…
Pe douăzecişipatru s-a-nfăptuit
Pasul spre „Statul Naţional Român„
O,..când moş Ioan Roată, deşi bătrân,
Cum toţi, o mare bucurie-a trăit.
Amândouă „Principatele„l-au ales,
În frunte, pe acelaşi Cuza-Vodă, (mai mult…)

George Petrovai: Prognații postdecembriști

Motto:
În România centenară
(cu-a sa sinistră guvernare),
prognații cerți și-n devenire
au cea mai mare căutare

pentru ca toți la fel să fie
în țelul lor ticăloșit –
tâlhari cu boturi alungite,
ei seamănă la chip leit!

Este evident pentru orice om cu scaun la cap că, în aproape 30 de ani de postdecembrism, România n-a produs nici măcar politicieni de luat în seamă, necum vrednici oameni de stat, ci doar un impresionant număr de politruci-prognați. Adică acea hâdă și prosperă tagmă a trepădușilor cu ifose politrucianiste (nerușinați, semidocți, slugarnici cu șefii direcți, demagogi), care fac tot ce le stă în putință ca să devină la iuțeală prognați fără cusur – ființe cu frunțile tot mai înguste și mai teșite, dar cu fălcile din ce în ce mai proeminente și mai clempănitoare!
Și cum plevușca politică de la noi se dă peste cap să fie aidoma marilor rechini dragniano-tăriceniști, nu-i de mirare că din ea s-au ridicat și se agită penibile exemplare, precum Lia-Olguța Vasilescu, Florin Iordache, Eugen Nicolicea – firoscosul, Codrin Ștefănescu –odiosul, Cătălin Rădulescu – mitralieră, Șerban Nicolae – mocofanul, Tudorel Toader –pehlivanul. (mai mult…)

Tiberiu Tudor – Linxul

Valul durerii îmblânzitoare
Nici nu s-a stins încă, Doamne, şi iar
Linxul privirilor mele de sare
Iată-l, pândind în desiş de stejar.

Aripa morţii, îmblânzitoare,
Nici n-a trecut încă, Doamne, şi el
Scânteietor se ridică în soare,
Gata de sânge şi de măcel.

2

Vavila Popovici: Despre compasiune, dezinteres și cruzime

„…Ce s-a-ntâmplat cu noi? / Ce s-a-ntâmplat cu sufletele noastre ? / Ne-am abrutizat! / Instinctelor primare ne-am încredințat: / cinismului, brutalității, promiscuității. / Trăim fără iubire, vai nouă! / Uităm că zilele ne sunt atât de puține, / c-ar trebui în fiecare clipă / să iubim orice și pe oricine! ” ( Din volumul de versuri „Închin acest pahar iubirii”.)

Compasiunea este sentimentul de înțelegere, de milă, compătimire față de suferința sau de nenorocirea cuiva. Înseamnă conectare, judecată, înțelegerea suferinței celuilalt. Cel lipsit de acest sentiment, este un om nemilos, lipsit de empatie, egoist. El refuză sau nu este în stare să intuiască realitatea, nu se identifică afectiv, este un om nepăsător; în golul sufletului său intră cu ușurință orgoliul, răutatea.
Compasiunea este considerată ca fiind una dintre cele mai mari virtuți ale omului. Cuvântul este similar cu „milă”, pomenit de nenumărate ori în Biblie. În momentele de deznădejde implorăm și strigăm în rugăciunile noastre: „Doamne, fie-Ți milă de mine!”, sau, „Doamne, fie-ți milă de noi!”. Sfântul Ioan amintea că mila noastră trebuie să fie folositoare, în sensul că nu trebuie „să iubim doar cu vorba, ci cu fapta și cu adevărul”.
Amintesc situația din România acestor zile, când s-au produs crime, violuri, tâlhării în lanț, în urma punerii în libertate a sute de persoane aflate după gratii, prin acordarea beneficiilor compensatorii prevăzute în legea 169/2017. Nepăsarea, lipsa de profesionalism a conducătorilor, cinismul, lipsa lor de umanitate, de compasiune față de concetățenii lor – victime – au ieșit la iveală prin judecata viciată, crudă, asupra faptele întâmplate, deoarece în loc de a lua măsuri urgente pentru stoparea efectelor aplicării legii, au pierdut timp căutând vinovații elaborării legii, pentru a se dezvinovăți, a arunca vina asupra lor. (mai mult…)

Galina Martea: Mirajul Oltului – debut editorial

De această dată vom comenta despre apariția editorială „Mirajul Oltului”, revista de cultură din orașul Călimănești, județul Vâlcea (nr.1/2(4/5), 2018), redactor șef fiind scriitorul și omul spiritualității Ion Nălbitoru (prozator, romancier, poet, dramaturg, fabulist, memorialist, cercetător elocvent în redescoperirea ținutului românesc – mitologie, tradiții, turism, istorie), iar fondatorii acesteia sunt profesorii și scriitorii Constantin Geantă, Marie-Jeanne Taloș și Paulian Buicescu. Cu o denumire foarte frumoasă, dar și incitantă, și cu un conținut de o pondere aparte, publicația de față are tangență și simbolizează, mai întâi de toate, cuprinsul și minunăția Oltului, acesta fiind unul dintre cele mai însemnate râuri din România, dar și unul dintre râuri care curge prin Vâlcea și reprezintă bogăția ținutului românesc. Cu puterea cuvântului literar, revista Mirajul Oltului este fondată în scopul de a reda nesfârșita imagine spirituală, materială, culturală a întinsului Râmnicu Vâlcea (municipiul de reședință al județului Vâlcea și Oltenia), precum și a regiunii Vâlcea, dar, în același timp, și a întregului cuprins românesc. Astfel, este vorba de o apariție editorială de excepție care, la rândul ei, prezintă publicului cititor posibilitatea de a cunoaște din plin frumusețea culturii literare ce se intersectează cu bogăția spirituală a unui ținut de o mare valoare din societatea română. Cu atât mai mult, această publicație pune în evidență specificul cultural-spiritual al județului Vâlcea, totodată, punând un accent forte pe identitatea comunității locale și, nu în ultimul rând, pe identitatea spiritului local, totul fiind corelat cu factorul ideal al existenței locale. (mai mult…)

Dorel Schor – Nervi de cartier

Doamna Gurnişt ieşise teribil de nemulţumită de la coafor pentru că acesta îi scurtase prea mult părul la ceafă.
– Acum cine ştie câte luni o să treacă până o se dreagă ce a stricat neisprăvitul ăsta!
Intră bodogănind în casă şi găsindu-l pe Leopold senin, citind ziarul, îl luă în primire pe nerăsuflate: „Sigur că da… Ziarul şi televizorul! Dumnealui nu are familie, n-are soţie, n-are nimic. Dacă ar trăi mama, săraca, i-aş da dreptate, că doar ea mi-a spus că ce-am găsit la tine…”
– Dar bine, Matilduţa, îndrăzni Leopold. Cu ce-am greşit?
– Mai întrebi, domnule? Altele se cofează la Alexander sau la maestrul francez Henry… Numai eu trebuie să fac economie şi să merg la pârlitul de Jean chiorul. Nu mă scoţi la un restaurant sau la un spectacol, nu mi-am cumpărat o rochie de nu ştiu cât timp… Etc.
Leopold se retrase strategic în afara apartamentului, dar devenise un pachet de nervi. Îl zări pe Boris Glazpapier care era foarte bine dispus. (mai mult…)

Maria Diana Popescu: Emilia Ţuţuianu – „Pentru tine, când vei veni…”

maria_diana_popescu

Psihologul Emilia Ţuţuianu, spirit stăruitor în bine şi frumos, pune în circuitul literar un mic seif cu sculpturi ornamentale, filigrane de ordin senzorial sau intelectual, inserate într-o complexă ordine poetică, un dulce-amar-incitant dialog între sinele poetic şi lumea dinafară. Cît de consecventă este poeta cu sine însăşi, cît de supus şi delicat suprapune viaţa sa peste scris, vom desluşi în încercare sa de a ne înfăţişa, prin versuri de fineţe, ceea ce se întîmplă în intimitatea – de atîtea ori dureroasă şi dramatică – sufletului omenesc. Cartea de poeme, ediţie bilingvă „Pentru tine, când vei veni”, „For you when you come …” (traducere în limba engleză – Dianu Sfrijan), Editura „Singur”, invită cititorul să se bucure de un lirism mătăsos, transparent şi, inclusiv, de lucrurile simple care ne înconjoară. Inventarul poetei e pus într-o ordine geometrică: „…pietricele zvârlite departe, pe mal, adunau„ erau zeci, sute şi mii/ şi albe şi negre, maro, cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere”. Iată, imaginaţia ia forma unui cerc evadat din prozaismul existenţei, din realitatea imediată. Iubirea pare captivă într-un punct, într-un con de umbre şi lumini, într-un icosaedru sau o elipsă, lunecoasă, ca un bulgăre de zăpadă în palma fierbinte, exerciţii pe care trebuie să le aşeze cititorul într-un puzzle propriu. Mărturie stau versurile: „Nu puteam evoca,/ înapoia gândului,/paşii încordaţi,/ căutători de linişte/ zăpada albă – iubire!/ Mireasa de har/ mă-nvăluia în jurul ei,/ pe tine căutându-te/ să-ţi spun că, acolo, ei/ erau trecuţi şi uscaţi…” (mai mult…)

Gheorghe Constantin Nistoroiu – Profetismul lui Mihail Eminescu (X)

EMINESCU-2019-B

Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu
nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.” ( Mihail Eminescu)

Darul creaţiei conferit de Bunul Dumnezeu-Arhitectul absolut al Creaţiei Sale, unor chemaţi şi Aleşi, provoacă o bucurie surprinzătoare, inexplicabilă, permanentă, copleşitoare, cutremurătoare, înfiorătoare chiar, pe care foarte greu o poţi defini, înţelege, deşi eşti conştient că este alegerea, bunăvoirea şi bunăvestirea lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat miraculos, Atunci, „la plinirea vremii”, în cazul alegerii Fecioarei MARIA întru Naşterea Fiului Său, vestită cu mult timp prin solia unor Profetese dintre Sibilele noastre thraco-dace, precum şi cea a marelui Arhanghel Gabriel-aducătorul Veştilor bune cereşti.

Cybele/ Sybylla, din pelasga veche înseamnă „profeţitoare” (Hesiodi Theognosis, Oracolul Gaeei; Pausanias, Delphi; Cicero, Divin, I 36.79. Aeschy; Suidas, Sybilla; Friedlieb, Oracula Sibyllina)

Una dintre Sibile, numită Persica, spunea: „Va veni în lume Proorocul cel Mare, din marginile de sus, printre noi. Din Fecioara Curata se va naşte, şi pe noi cu Dumnezeu Tatăl ne va împăca”. (mai mult…)

Sabina Măduța – Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit!

Corespondență inedită, Mihai Eminescu – Veronica Micle

Dintre câte cărți s-au scris despre Mihai Eminescu, cea mai strălucită figură a culturii române și nu numai în domeniul poeziei, cartea „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit”, apărută la Editura POLIROM, Iași, 2000, a fost una dintre cele mai cititite, primită cu uimire și cu un entuziasm de nedescris, atât de critici, dar mai ales de cititori!

Cine mai putea spera că la peste o sută de ani, de la scriere, vor apărea aceste epistole inedite! Scrisorile lui Mihai Eminescu către Veronica Micle, au fost păstrate printr-un miracol, în străinătate și au fost tipărite în România, venind să contrazică și să depășească o bună parte din studiile unor eminenți eminescologi și asta nu prin speculații, ci prin slova scrisă de însăși mâna poetului, fără putință de tăgadă. Dintr-odată am devenit posesorii unui tezaur inestimabil, pentru cultura și literatura română și asta grație griji pe care succesorii poetei, începând cu fiica sa doamna Valeri Micle, au avut-o din generație în generație pentru această comoară.

În carte sunt date toate detaliile despre periplul scrisorilor, până la tipărire dezvăluite nouă în ediția îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol, Illias, Bloomington, Indiana, SUA. La apariția cărții s-a scris mult, ba chiar domnul Cristian Tudor Popescu, era (mai mult…)

EMINESCU ȘI DRAGOSTEA

Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc” – N. Iorga

Născut ca Mihail Eminovici, la 15 ianuarie 1850, în satul Ipotești, județul Botoșani, poetul Mihai Eminescu a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o mare activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din literatura română, prozator și jurnalist. A fost activ în societatea literară „Junimea” și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.
Primul poem l-a publicat la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 a călătorit din Cernăuți, unde își făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În acea perioadă s-a angajat ca sufleor și copist la teatru, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 a fost student la Viena, unde a cunoscut-o pe Veronica Micle. Din 1872 până în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 a fost numit director al Bibliotecii centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui, a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. În octombrie 1877 s-a aflat din nou la București. În 1883 a părăsit Bucureștiul, internat fiind într-un (mai mult…)

Lia Ruse – Astrul culturii naționale

Te-ai născut în România în alb imaculat,
Într-o casă-n Ipoteşti, când focul trosnea-n sobă,
Tot pământul era-mbrăcat într-o albă robă
Şi firea-ntreagă se trăgea din basmul fermecat…
Întinsele păduri ţi-au fost prietenii cei dragi
Şi serile cu cerul luminat de Craiul Nou,
Apoi, tot ce vedeai te urmărea ca un ecou
Şi-ai început să scrii la umbra unor tei şi fagi…
O,..ne-ai oferit frumuseţea limbii ce-o vorbim !
Pe cea mai-naltă treaptă a culturii ai rămas,
Şi-ai fost, mereu, frustrat de demnitari fără obraz
Prin sentimentul patriotic, pe care-l nutrim…
Prin strălucirea inteligenţei tu i-ai orbit,
Apărând idealurile de libertate,
Precum şi idealurile de unitate,
În viaţa ta, atât de scurtă, mult ai pătimit !…
Ai veşnicia de-a purta acel triumf lumesc
Prin talentul creator şi-nzestrarea morală,
Prin multele idei şi firea-ţi sentimentală,
Timpul te-a prins „Luceafăr„ al neamului românesc ! (mai mult…)

Cezarina Adamescu: Vâslind pe înălţimile celeste – Vasilica Grigoraş, O corabie la timp potrivit

coperta O corabie la timp potrivit,  pdf

Un titlu foarte sugestiv pentru situaţiile neprevăzute ale vieţii. Cine nu a avut nevoie de corabia salvatoare măcar într-un moment cheie al vieţii? O corabie în care să intre toată suflarea gândurilor şi sentimentelor noastre. Fie şi corabia morgană care se zăreşte în depărtare, dar ai nădejde că o să vină să te ducă la mal. Şi aici, recurgem la poezia lui Marin Sorescu, în care Dumnezeu îl întreabă pe om, ce-ar lua cu el dacă s-ar pune problema să facă naveta între pământ şi cer, pentru a ţine nişte cursuri, fiindu-i permise doar trei lucruri. În faţa acestor dileme, omul se gândeşte adeseori, la lucruri materiale. Şi care ar fi lucrurile esenţiale pe care le-am lua cu noi pe corabia salvatoare? Să medităm. Sunt multe lucruri deşarte pe care le râvnim şi altele, preţioase, de care ne lipsim, din proprie iniţiativă. Şi acestea sunt, de fapt, cele trebuincioase.
Iată, Vasilica Grigoraş ar lua cu sine cuvintele, pe care le consideră primordiale. Într-o permanentă căutare de sine, autoarea are drept bagaj sentimental, o sarică plină ochi de metafore, de imagini superbe, înveşmântate în straie de sărbătoare, pentru a le înfăţişa ochilor noştri, avizi de frumos. Pentru autoare, Poezia este corabia care o va duce la ţărmul dorit, în arhipelagul visării. Cu o condiţie: să ştie să o conducă. Să fie ea însăşi vântul care împinge pânzele în direcţia dorită. Poezia îi ţine loc de aer, de hrană şi sete, dar este şi Crezul creştin pe care-l mărturiseşte cu destulă smerenie. Un crez devenit artistic de care poeta nu se dezice în nici o împrejurare. (mai mult…)

Nicolae Dabija : Grigore Vieru – Tratat pentru umanizarea pustiuluiElena Buică : Duhul călătoriilorDorel Schor – Minunea din copacDorel Schor – ziceriDorel Schor – schițeElena Foghel – versuriVeronica Balaj: O carte cât o mie de documenteGalina MARTEA: Identitatea limbii române în Basarabia, 1991 – prezentMihai Merticaru – soneteDorel Schor – Primul venitMãndãşescu Silvia: Poesis… şi rouă de sufletVavila Popovici – Nu pot să cred!Veronica Micle – versuriVeronica Balaj – Poezia , o căutare perpetuăValeria Tamaş – Revărsări de dragoste în poezia Vasilicăi GrigoraşCristina Gabriela Covaliu – Insula şi cei doi naufragiaţiPerioada de exil a lui Ion Ionescu de la Brad în Tesalia – GreciaIleana Costea – O carte bijuterieVavila Popovici – La ce ajută filozofia?Revista Constelatii diamantine, nr. 1 (101) / 2019Ecaterina Chifu – Pledoarie pentru ca balada „Mioriţa” să intre în patrimoniul UNESCOIon Gănguț – Arta funcționării personajului comic caragialian sau personajul în acțiunePetruș Andrei: Mâna care scrieMemorie și patrimoniu universalMihai Merticaru – versuriIon Ionescu de la Brad și Biserica din Pyrgetos – GreciaLia Ruse: 1859 – Farul Marii Uniri –George Petrovai: Prognații postdecembriștiTiberiu Tudor – LinxulVavila Popovici: Despre compasiune, dezinteres și cruzimeIon Gănguț – Florența și RenaștereaGalina Martea: Mirajul Oltului – debut editorialDorel Schor – Nervi de cartierŞ e r b a n F o a r ţ ă – Mircea Brăilița (1945-2013) momente biobibliograficeMaria Diana Popescu: Emilia Ţuţuianu – „Pentru tine, când vei veni…”Gheorghe Constantin Nistoroiu – Profetismul lui Mihail Eminescu (X)Sabina Măduța – Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit!EMINESCU ȘI DRAGOSTEALia Ruse – Astrul culturii naționaleCezarina Adamescu: Vâslind pe înălţimile celeste – Vasilica Grigoraş, O corabie la timp potrivit

Adrian Erbiceanu – versuri

Vals

La primul vals m-am înclinat spre tine
Ca vântul peste ape despletit…
Mă văduveau privirile străine
Şi nu ştiu ce-aş fi dat să le evit!

Bătea în Orologiu tamburina
Un deget cobitor de clopotar…
Dar în vârtejul valsului lumina
Şi-o înteţea în noi un felinar

Să ne afunde – umbre pe podele,
Îngemănate de al nopţii fard –
Într-un abis de răsuciri rebele…
Acum, când felinarele îmi ard, >>>

Titi Nechita – versuri

Poveşti…

Acum două sau trei zile
Cineva mi-a povestit
Nişte bârfe de copile:
Că Vântul e-ndrăgostit

De una năbădăioasă
Care chiar l-a cucerit!
De urâtă, nu-i frumoasă,
Dar pe Vânt mi l-a orbit!

Eu ştiam doar că Furtuna
Încă nu l-a izgonit.
Împreună-s totdeauna…
Dar mai ştii ce i-a venit?! >>>

George Petrovai – Lumea plăsmuită de Alexandre Dumas

Despre Alexandre Dumas am mai scris (vezi Cei trei Dumas, punct de vedere inclus în cartea Confesiuni esenţiale) şi tot ce se poate să mai scriu şi altă dată. Pentru că în definitiv asta este menirea marilor artişti: să fie mereu tineri şi proaspeţi şi să aibă acea miraculoasă capacitate de-a ne fermeca la fiecare recitire, ocazie cu care descoperim în textura operelor lor noi şi surprinzătoare izvoare de încântare, ce – fără a se sinchisi întrucâtva de vârsta consumatorului de artă – îşi susură liniştea neliniştitoare a emoţiilor strârnite, pe traseul tur-retur dintre inimă şi minte.
Iar Alexandre Dumas, în pofida tuturor opiniilor formulate de acei critici ce tind înspre rea voinţă, se dovedeşte a fi unul dintre cei mai “devoraţi” scriitori din toate timpurile şi de pe toate meridianele, graţie acelor inconfundabile însuşiri care-l individualizează, chiar dacă – aşa cum precizam mai sus – face parte dintr-o redutabilă triadă (Dumas-tatăl, Dumas-fiul, Auguste Maquet): spirit neliniştit şi tumultuos, după cum o denotă cele aproape 200 de romane scrise (adevărată fabrică de romane), fascinant născocitor de senzaţional şi mare iubitor de aventuri, după cum o demonstrează opera şi viaţa sa – călătoriile întreprinse şi prietenia strânsă cu Garibaldi! >>>

George Petrovai – Lumea basmelor sau calea regală a primenirii spirituale

1.Nevoia permanentă de inocenţă
Poate că nu-i lipsit de sens să ne întrebăm ce anume generează duioşia şi afecţiunea noastră faţă de cei mici (de la puii de om până la cei de animale sălbatice), chiar şi atunci când micimea şi fragilitatea acestora este doar un fel de spune, bunăoară aşa ca în cazul puilor de elefant. (Fireşte, întrebarea de mai sus nu-i tulbură nicicât pe cei care şi-au făcut un ţel în viaţă din practicarea exerciţiilor nemiloase în raport cu tot ce mişcă – oameni şi animale, exerciţii duse până la atingerea acelui prag limită al nesimţirii care poartă numele de cruzime. Iar noi ceilalţi, dacă nu i-am dăscălit la momentul potrivit, consider că ulterior, adică după ce respectivii s-au dedulcit din bestialitate, îi curată pierdere de vreme să le mai vorbim de duioşie şi alte marafeturi. Căci corecţia lor va fi imposibilă doar prin forţa cuvîntului, oricât de inspirat ar fi acesta. Singură forţa justiţiei, exercitată cu tact şi răbdare, va fi capabilă să-i facă pe cei certaţi cu omenia să simtă pe propria piele ce înseamnă slobozirea din lanţ a instinctelor primare de teapa cruzimii şi bestialităţii…)
Ei bine, în cartea Morfologia culturii (Capitolul Permanenţe culturale) am avansat ideea următoare: “Persistenţa tuturor acestor sentimente de felul duioşiei şi afecţiunii, care converg înspre magistrala iubirii şi-i dau cu tifla lui homo homini lupus, dovedesc fără putinţă de tăgadă existenţa acelui strat subconştient şi încărcat de umanism din sufletele noastre, strat la care Mântuitorul Iisus făcea referire atunci când le cerea ascultătorilor Săi să fie aidoma copiilor dacă vor să intre în Împărăţia Cerurilor.”
Iar cei mici, după cum o ştie oricine, ne atrag şi ne subjugă nu atât prin neputinţa lor fizică, cât mai ales prin nevinovăţia lor, această admirabilă cheie a miracolului divin, cu ajutorul căreia pot fi deschise uşile împărăteşti ce duc spre creaţie în general, spre mugurii vieţii în special. >>>

Mihai Horga – Nu se poate!

Să pierzi credinţa,
Să frângi dorinţa,
Să legi visarea,
Să negi iertarea,
Să opreşti vântul,
Să ucizi gândul,
Să uiţi părinţii,
Să pui frâu minţii,
Să trădezi neamul,
Să distrugi ramul,
Să stingi speranţa,
Să minţi instanţa,
Să râzi de toate,
Să scapi de moarte,
E peste poate
Şi nu se poate
Nici nu se cade
Fii cumsecade…

La mulţi ani Magdalena Avadanei!

Sunt norocos de când te-am cunoscut,
Ai fost norocul meu de-o viaţa.
N-am meritat să am aşa o soaţă
Şi cu nimic norocul l-am plătit.
Ca binele şi răul să se-mbine,
în inima am soare pentru tine
Chiar de afară este timp urât.
Blestemul meu a fost ca să te-nfrunt Read the rest of this entry »

Mihai Dascălu – Tristeţea realităţii: de la anul 1812 încoace, în arealul romanesc „Până la Dumnezeu te mănâncă ruşii”

Romania marePreliminariu. Bate vantul socialist pe valea Narnovei (afluent de stanga al Prutului) si arunca prin stufaris nominative gen “Maldova / Teara Maldovei“. Natura denota insa o cu totul alta veridicitate si, cand privesti iu jur, sesizezi inadvertenta dimensiunilor invocate de mandra “capitala” a Chisinaului – nu prea coincid acestea cu cele ale Patriei. Un glas autoritar insista, totusi, in confuz: ce mai aluzii deserte la frontiere inexistente: iata “radnaia nasa (scumpa noastra) Moldavia“, aici, in harbuzaria de pe Osoi (toponimic local al locuitorilor din sat Vanatori, Nisporeni). Ca-i in rapa sau distrusa, nu conteaza. Apoi, cu tot dinadinsul nu-si divulga „alesii” butaforia autoproclamata sub masca unei fictive inventii pro-ruse; de facto, o frantura din frumoasa Tara de odinioara a Moldovei. Crestinul de buna credinta isi face cruce, pe nevrute, iar la auzul sclipirilor ingenioase vizavi de “globul Moldovei“, “cel de-al doilea stat romanesc” sau Basarabia – „din lunca vanatorenilor”, incepe inca a spune rugaciuni. >>>

Octavian D. Curpaş – Stoian Brăiloiu, legionarul român expulzat de Charles de Gaulle în Corsica


Amintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor. Dumitru Sinu, nea Mitică – aşa cum m-am obişnuit să-i spun şi cum de altfel îi spun toţi cei apropiaţi –, nestăvilit povestitor al unor întâmplări din vremuri demult trecute, a ştiut să-şi drămuiască fiecare bucăţică de suflet, umplând-o cu amintiri despre oameni şi locuri, orânduite după bunul său plac într-un document special pe Read the rest of this entry »

Alexandru Moraru – Veveriţa

– Mă bucur că m-aţi primit, zise Aristide înclinându-se ceremonios. De când aştept să vă întâlnesc…
Maestrul zâmbi larg şi cu un gest seniorial, îl invită să ocupe loc în fotoliu.
– Cu ce ocazie pe la mine? întrebă el afabil. Acum am ceva timp la dispoziţie, aşa că…
Încurajat de atitudinea relaxată a gazdei, musafirul surâse la rându-i şi rosti precipitat:
– Cum să vă spun… Ştiu că sunteţi o somitate a literelor… V-am citit cărţile, însă constat că nu sunt apreciate la adevărata lor valoare.
– Credeţi?
– Absolut! replică Aristide.
– Şi care să fie motivul?
– Dezgustătorul subiectivism uman ce stă, fatalmente, la baza evaluării lor corecte. Afirmând asta, nu vizez doar palmaresul dumneavoastră, ci, în general, opera tuturor confraţilor. Din fericire, însă, acest neajuns major nu ne va mai deranja.
– Adică?
Oaspetele se aplecă niţel în faţă şi şopti conspirativ, cu ochii mari, apoşi, strălucind ciudat:
– Am inventat un aparat de încadrare axiologică a beletristicii. Un mecanism subtil şi delicat, care va elimina complet arbitrarul atât de manifest şi de nociv al unora.
– Chiar?! făcu surprins amfitrionul, Şi cum funcţionează el?
– Ca un distribuitor de carduri, dar infinit mai sofisticat. După o pauză, reluă imediat: Introduci cartea în dispozitiv, apoi senzorii electronici o analizează în toţi parametri ei. De la A la Z. În final rezultă o estimare exhaustivă a volumului, cu toate consecinţele de rigoare: adio parti-pris-uri, elogii suspecte, interese extraliterare etc. Nu e grozav?
– Pare captivant, admise gazda. 0 noutate, neîndoielnic. >>>

Alexandru Moraru – Nesfârşita poveste: Veronica Balaj – Cina lupilor

LastScan (2)Când am citit, întâia oară, că 95% din genele omului sunt identice cu cele ale cimpanzeului, m-a pufnit râsul. Dar când am aflat, ulterior, că 95,5% din genele râtanului corespund şi ele cu cele umane, am amuţit. ,,Haida de!” – am cugetat. ,,E prea gogonată!” Apoi, mi-am amintit altceva. Potrivit specialiştilor, de la apariţia primei fiinţe gânditoare şi până acum, pe Terra au trăit aproximativ şaptezeci de miliarde de semeni. Iar dintre ei, peste jumătate au pierit de moarte violentă în conflicte şi războaie. Ce dovedeşte asta? Evident, natura belicoasă a omului. Plăcerea diabolică şi patima bolnavă de a-ş chinui aproapele, setea de a-1 umili, obsesia de a-1 distruge. Şi toate astea în numele unor ideologii, principii ori teze pretins superioare.
Neîndoielnic că există în codul genetic al lui Homo sapiens acest impuls permanent spre agresivitate şi dominare, atracţia irepresibilă spre exces şi acaparare. Realităţi ce expandează ciclic la scară globală şi care, în cazul conflagraţiilor, provoacă atâta ruină şi suferinţă.
Din câte ştim, individul este un binom. Dacă prevalează partea raţională, luminoasă, el înalţă, zideşte. Atunci e, într-adevăr, cea mai grozavă făpturi a universului. Şi sublim. Însă, predominând latura opusă, iraţională şi întunecată, el devine un monstru care răstoarnă lumea. >>>