«

»

Tudor Ghideanu – Cogito-ul românesc în doliu

tudor-ghideanu

 

 „S-a stins vibraţia caldă a metafizicii româneşti actuale.

Era de aşteptat ca unicul luptător împotriva comunului cultural în România să nu mai poată rezista injuriei prelungite a paţachinei iconoclaste.

Filosofie, Politică, Morală sunt trei registre ale vieţii. Ele se intersectează nu numai în contextul unui discurs teoretic, ci şi în cel al desfăşurărilor reale ale culturii şi exerciţiului politic. Cum anume am înţeles să le pun în relaţie cu fapte ale vieţii sociale,politice,spirituale, aceasta s-a petrecut din perspectiva „spectatorului angajat”.

Aşa îşi încheia spovedania de filosof militant universitarul celei mai mari facultăţi de filosofie din ţară, Gh. Al. Cazan profesorul care i-a învăţat carte şi pe cei buni şi pe cei răi, dintre slujitorii reali, sau doar închipuiţi, ai Cogito-ului actual.

Vigoarea intelectului său demi­urgic s-a întrupat calm şi discret,într-o operă care a elevat inteligenţa tânără pe parcursul a patru decenii şi mai bine, potenţând dragostea pentru cuge­tarea universală şi spiritualitatea noas­tră românească, plătind tribut firesc biruinţelor, cât şi rătăcirilor istoriei contemporane.

Suntem datori să memorăm câ­teva din certele sale victorii editoriale, de la începutul deceniului al optulea al veacului trecut şi până la aceasta tragică „auroră” a mileniului trei: fundamen­tul filosofiei la Mircea Florian” ( 1971); Istoria filosofiei româneşti (1915) ,Istoria filosofiei marxiste”( 1984). Istoria filosofiei moderne şi contemporane ” (1984), C. Rădulescu Motru, personalismul energetic şi alte   scrieri (1984), Filosofie antică”(l994,2000); Filosofie românească” (1985) Filosofie medievală şi modernă”(995); Introducere în filosofie. De la antici la Kant (991) filosofie româ­nească de la Zalmoxis la Titu Maiorescu”(2001); Dincoace de Maiorescu. Constantin Rădulescu Motru, P. P. Negulescu, Ion Petrovici  (2004).

Ca şi predecesorii săi,magiştri ai istoriei filosofiei şi logicii Ernest Stere (Universitatea ,Alexandru loan Cuza” din Iaşi), Petre Botezatu (Universitatea „Al. I. Cuza”) sau Athanase Joja etc., profesorul Gh. Al. Cazan a edificat o construcţie filosofică de valoare propensivă în spiritualizarea tineretului român,desţelenind câmpuri de cugetare autohtonă de valoarea universalităţii.

Puţini au fost cugetătorii care să sintetizeze exemplar şi să unifice într-un phylum al conştiinţei naţionale, raţionalism cartezian, metafizică aristotelică, transcen­dentalism kantian, fenomenologie husserliană dar şi logos şi eros (Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu), metafizica „datului” şi „recesivităţii” (Mircea Florian), personalism energetic(Constantin Rădulescu Motru) şi, în acelaşi timp metafizica spiritualist teleologică (Ion Petrovici) şi trilo­giile eonului dogmatic şi cunoaşterii luciferice (Lucian Blaga).

Gh. Al. Cazan a trecut atât filosofía lui Marx şi Engels, cât şi curentele de gândire fenomenologică ale contemporaneităţii occidentale.

A fost filosoful integral care dând gir şi funcţiilor ierarhiei universitare (decan, prorector etc.) a fost şi un om al Cetăţii fără a se robi unui activism politic de partid.

Aidoma celorlalţi profesori de marcă ai Universităţii Bucureşti: Al. Boboc, Al.Surdu, Gh. Vlăduţescu, Gh. Enescu, Mircea Flonta, Ion Tudosescu, Valeriu Râpeanu, Gh. Al. Cazan şi-a slujit cu toată credinţa patriotică,şi pasiunea cercetătoare, misia de apostol al educaţiei şi instrucţiei tinerei generaţii întru etica valorilor naţionale. Opera lui depăşeşte cadrele ferme ale unei răspunderi paideice,către instituirea încrederii în valorile filosofice tinere.

Paradoxal – dar din nefericire, în ordinea trăsăturilor minimei mo­rale contemporane – Gh. Al. Cazan, băiatul genial de la Câlţeştii Bără­ganului, a ţinut şi crescut la sânul său de învăţător întru Duhul, şi otrăvuri întrupate, şerpi de gorgonă arogantă şi ignorantă.

O a treia dimensiune româ­nească a Operei lui Gh. Al. Cazan (pe lângă cea didactică şi pe lângă cea demiurgică în filosofie) a fost coordonata polemică. Ea însăşi fiind tripartită această dimensiune de activism cultural şi militantism naţional, se deschide simultan către:I. Filosofie; II. Politică şi III. Morală.

Caracterul ei deschis axiologic (deci evaluant, judicativ şi critic), păstrându-şi limbajul filosofic de ex­cepţie – ce face lectura ei o bucurie a spiritului cititorului – s-a materializat în cartea Reflecţii şi Politici (2007) contemporană volumelor din cursul de istorie a filosofiei româneşti: Mircea Florian şi Nae Ionescu.

Disputa dintre metafizica datului şi metafizica lirică; şi Metafizica românească 1900-1950; cursul a fost onorat de personalitatea marelui dispărut, la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti.

Filosofía politică a lui Gh. Al. Cazan – neiubită de tinerii fără pregătire superioară, din preajma şerpilor iconoclaşti, constituiţi într-un ţarc de negatori de duzină, a fost înalt apreciată de marele poet Adrian Păunescu (vezi revistele „Flacăra lui Păunescu” şi „Totuşi iubirea”) şi de marele sociolog al culturii omul politic Corneliu Vădim Tudor.

Verbul înaripat şi acid sarcastic, ar­gumentul ironic de socratism actual, viru­lenţa pamfletului ca mod al suspendării prejudecăţilor şi ignoranţei fudule – iată, doar câteva din formulele utilizate de Gh. Al. Cazan în replicile sale memorabile îm­potriva: „ hulei” ca instrument al ignoranţei arogante (H. R. Patapievici) „violenţa răs­făţului în arbitrar” (Idem), apologia – ca „lipsă de ruşine” şi„minciună sfredelitoare” (G. Liiceanu), „marginile decenţei” şi „la cheremul arbitrariului” (Idem), „amoralis­mul de anvergură”(Idem).

Profesorul Gh. Al. Cazan, precum altă dată nemuritorul Mihai Eminescu a utilizat filosofía în jurnalismul politic relevând „tragi-comedia” politicii contemporane atât din cultura (incultura) cât şi din învăţământ. Nu întâmplător regretatul filosof al socialu­lui românesc, a ridiculizat „anticomuniştii” de carnaval funambulesc (VI. Tismăneanu, Mihai Zamfir, Traian Băsescu, Cristian Tudor Popescu ş.a).

Aproape unic în jurnalistica de factură filosofică, profesorul Gh. Al. Cazan a ridicat cortina ce umbrea cu neruşinare cerul autoh­ton de valori stelare: fie atunci când se referă la Nicolae Bălcescu,Vasile Conta, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu şi tot timpul, acea vatră de suflet şi spirit românesc – satul său iubit Câlteşti – de unde îşi împrospăta substanţa de scriitor exemplar al cugetării şi simţirii întru nemoarte.

Lui Gh. Al. Cazan i se potrivesc cele scrise de el despre marele său vecin, poetul inconfundabil Ion Gheorghe: „Pe Gruiul Dării, marele nostru poet Ion Gheorghe, despre care ştiu că pe cât de strălucită îi este creaţia pe atât de lucie îi este sărăcia, a descoperit probe ale rădăcinilor ancestrale ale românilor. După părerea omului care îşi duce verile la Sărăţeanca-sat vecin Câlteştilor, dar şi el cu ulițe şerpuite, case mărunte şi cu majoritatea locuitorilor oamenii să­raci – Gruiul Dării, împrejmuit cândva de păduri de nepătruns, astăzi

la pământ de topoarele mânuite de tot felul de hoţi şi capitalişti avari, este leagănul, izvorul, principiul (arché) fiinţării noastre„.

Cu adevărat iubite profesor de înţelep­ciune Gheorghe Al. Cazan, nu doar „Câlteştiul trăieşte agonic, ci întreaga Românie profundă”.

Întru Venirea (Ereignis) Celui care ne na învia, îţi spun: „Non omnias moriar!”

Lasă un răspuns