«

»

Constantin Tomşa – Un portret inedit al poporului român

             
Cunoscând din presa locală tabletele semnate şi risipite cu generozitate de-a lungul anilor (între 2000 şi 2009) de autorul lor, profesorul Mihai-Emilian Mancaş, nu m-a surprins văzându-le adunate într-un volum sub titlul „Mămăliga” (Piatra-Neamţ, 2011).

            Nu spun o noutate că „tableta” ca specie literară a genului epic, de regulă, este foarte răspândită, deşi puţini sunt cei care i-au dat o mare strălucire. Amintim pe: Tudor Arghezi („Tablete de cronicar”, 1960, publicate între 1904-1960, în diverse publicaţii), G. Călinescu („Cronica mizantropului”, în „Adevărul literar şi artistic” – 1931-1939; „Cronica optimistului”, în „Contemporanul” – 9. 12. 1955 – 11. 03. 1965), Geo Bogza („Paznic de far”, 1974, volum în care sunt adunate tabletele publicate în „Contemporanul” după 1966; „Trapez”, tabletele din „România literară”), Fănuş Neagu (tabletele sportive din  „România literară”) şi lista ar putea continua.

            Cartea profesorului Mihai-Emilian Mancaş, s-a născut din obsesiile autorului, materializate într-o serie de nedumeriri referitoare, mai ales, la modul de comportare a noastră, a românilor. În această metaforă inspirată din titlu, are în vedere diferite feluri în care poporul nostru a trecut prin istorie de la atitudinea fatalistă („aşa a fost să fie”) la birocraţia pe care o consideră „blestemata de hidră cu o mie de capete”. Cititorul va afla răspunsul citind cele peste o sută cincizeci de tablete aşezat în carte într-o succesiune după anumite criterii ştiute numai de el, deşi ar fi putut fi ordonate tematic. Dar poate că această aşezare în pagină, haotică la prima vedere, are rostul ei, toate tabletele alcătuind un portret al poporului român, cu momentele de evoluţie şi involuţie, aşa cum le-a văzut autorul în cele şapte decenii ale vieţii sale.

            Nu este întâmplător nici faptul că această carte are un prim text intitulat „Izvorul Alb” în care este evocată figura lui  Ştefan cel Mare (personajul din romanul „Fraţii Jderi” al lui Mihail Sadoveanu), care venea în acest loc pentru căutarea „Marelui Adevăr”, deşi acesta nu i-a fost dat nimănui să-l descopere, pentru că, dacă nu ar fi aşa, „goana oamenilor către taine s-ar ostoi şi aceasta ar însemna sfârşitul gândirii”.

            Din carte se degajă un optimism ponderat, chiar declarat de la primele pagini: „Dar în pofida oportunismului şi a pesimismului general, ridicate la rangul de politică naţională, eu încă mai sunt optimist”.

            Am putea spune că nimic nu-i scapă, din ce se întâmplă în jur, lui Mihai-Emilian Mancaş, care declară că tabletele s-au născut din faptul că mereu e „pus pe observatelea” şi că „nimic din cele omeneşti nu mi-e chiar străin”. Mai mult, autorul iese în agora şi le zice fără menajamente: „De vreun deceniu şi mai bine, imediat ce am fost năpădiţi de filme imbecile cu râsete precomandate, adresate (cred) arieraţilor de nişte cineaşti recrutaţi din rândurile lor…”

Mass-media, în toate compartimentele ei se „bucură” de o atenţie deosebită din partea autorului, care consideră că presa „face educaţie dincolo de informaţia perisabilă pe care o furnizează cititorului”. Ca orice dascăl de limba română intransigent, profesorul Mihai-Emilian Mancaş nu poate sta indiferent la durităţile de limbaj, la stâlcirea limbii române, amendând folosirea abuzivă a „mititelului şi buclucaşului” „şi” („Bietul «şi»”), cea inadecvată a lui „ca şi” sau a urării „Paşte/Paşti fericit!” ş. a., după care adresează tranşant sfatul: „Înapoi, la şcoală, analfabeţilor!”  Nici săgeţile îndreptate spre „copiii teribili ai audiovizualului” nu sunt puţine şi tot de atâtea ori adresează îndemnul celor responsabili „săi trimită la şcoală”, pentru a învăţa să se exprime corect în limba română. Sarcasmul nu lipseşte nici când se referă la „coborârea în derizoriu” ca trăsătură a „subculturii şi janghinismului românesc” sau când este abordată incorect moştenirea noastră culturală.

Referindu-se la modul de receptare a operei eminesciene, declară că a fost interesat de „eforturile unor tineri cărturari, cam talibani după barbă, dornici să facă din Eminescu un teolog”, precizând „Că încă de la început au existat nişte imbecili detractori”, că acest lucru nu este o noutate pentru că „de la Zoil încoace neamul guşaţilor scăpaţi spre libertatea scrisului a tot crescut”.

            Întreaga carte este înţesată cu „ziceri înţelepte şi hâtre”, zestrea paremiologică fiind pe măsura unui veritabil filolog care este scriitorul Mihai-Emilian Mancaş (A se citi tableta „Ziceri de primăvară” şi nu numai.).

            Pentru cine nu l-a cunoscut până acum, aievea sau din scrisul său, autorul dovedeşte, nu numai calităţile unui dascăl ce stăpâneşte limba română şi este posesor al unei zestre livreşti adunată în ani, ci şi calităţile celui care se apucă de scris, care, pe lângă har, are priceperi de bun povestaş, dar şi uşurinţa de a trece prin diferitele trepte ale unui discurs narativ, adevărat registru de stări sufleteşti, de la tonul cald, plin de gingăşie, evocator, folosit în amintiri, cu acorduri nostalgice provocate de amintirea locurilor natale (V. tableta „Mă doare un cal măiastru”.), a anilor petrecuţi ca elev al prestigiosului liceu „Petru Rareş”, unde a fost beneficiarul unor profesori de excepţie care i-au marcat întreaga viaţă („Liceul Alb”) sau când tabletele sunt dedicate copiilor pe care îi urmăreşte de la geamul apartamentului cum trec spre/de la şcoală („Copiii”), până la ironia fină, aluzivă, uneori sub forma unui şfichi lingvistic („A voiţi să ştiţi cei aceea [bruhă]? Mergeţi, vă rog, la Buhuşi! Dacă vă dă mâna, că iar s-au scumpit biletele de tren…” sau „Teleastul Mândruţă, simpaticul conlocutor de prânz al profesorului /cel fără de bacalaureat/ Brucan…)  şi, de aici, la sarcasmul necruţător, atunci când sunt abordate problemele politice din ultimele două decenii, când „mutanţii politici […] par şi mutanţi în sens genetic” sau ale comportamentului  „şobolanului uman” (V. tabletele „Băăă!”, „Bucşan”, „Buric”, scurtul pamflet, în maniera lui Caragiale, „Înlocuiri”, dar, mai ales, „Şobolanul” şi „Mălaiul”.). Tot de sarcasm ţin şi frazele puse pe seama unui SMS („Cel mai mare viciu al românilor este că idioţii dau dintotdeauna lecţii românilor.”) sau a unui „gigant al iluminismului” („De când înţelepţii s-au retras în turnul lor de fildeş, proştii conduc lumea.”). Nu sunt uitate nici instituţiile de cultură: „Teatrul nostru îmbătrâneşte ridicol şi vulgar…” Uneori caracterizarea se realizează printr-o singură sintagmă: „armiile de scăunari” (bugetarii), „dragostea de a cuceri inutilul” (a alpiniştilor), „abia sărite peste adolescenţă” (copiliţe).

            Multe din tabletele ce alcătuiesc această carte conţin în partea lor de început o evocare a unor evenimente din anii copilăriei, ai adolescenţei sau tinereţii autorului, dar, în final, chestiunea este adusă „la zi”, în anul publicării textului (V. tableta „E periculoso sporgersi!” sau „Radio”). Desigur, cine ştie pasiunea cinegetică a autorului nu va fi surprins de cele câteva povestiri vânătoreşti (nu am zis poveşti), precum cea intitulată „Reactorul”, în care apar doi dintre tovarăşii cu care „ne dedasem plăcerii de a umbla haihui pe coclauri duminică”: profesorul Ghiţă Amaicei şi inginerul silvic I. Adămoaia.

            Sunt unele tablete care se reţin mult timp după ce au fost citite, precum: „Recviem”, în care este abordată problema Basarabiei, „Reparaţie” cu referire la trăsătura noastră a românilor de a fi lipsiţi de recunoaştere şi cinstire a personalităţilor, „Ţiganiada”, în care este abordată corect problema etnică ş. a.

            Cartea nu este realizată, cum s-ar crede, din texte, aşa cum au fost ele scrise şi publicate în presă cândva. Înainte de includerea în prezentul volum, ele au fost selectate, recitite cu atenţie şi completate, fie şi numai cu un PS., ca în cazul unor texte referitoare la starea învăţământului din România: „P.S. (2011) Şi încă nu se inventase Funeriu!”

            Eseul „Mămăliga (pseudoeseu postproustian)”, al cărui titlu este împrumutat întregii cărţi, oferă posibilitatea autorului de a glosa pe aceleaşi teme, ca în tablete, folosindu-se de instrumentele pe care le-am amintit mai sus. În momente diferite, în timp şi spaţiu, se insistă asupra ritualurilor de preparare a acestui aliment devenit emblematic la români („simbolul devenirii româneşti”): de la felul practicat de văduva Ileana Lupului, o meşteră aparte în facerea mămăligii („acea vrăjită alcătuire de apă, mei, slatină şi foc”), de pe la mijlocul veacului trecut, din satul natal  (p. pp. 266-268), la reţetele culinare folosite de mama sa la preparare a laptelui.

            Nimic de reproşat conţinutului cărţii, ca entitate literară. Se impun însă câteva observaţii referitoare la faptul că autorul nu ţine seama în totalitate de normele Academiei Române, stipulate în DOOM2 (2005). Avem în vedere scrierea cu minuscule: a substantivului Primul Război Mondial sau a loc. pronumele Domnia Sa ş. a. Hilară este precizarea de după numele Molière: „Pe claviatura mea lipseşte accentul franţuzesc…”!

            Totodată, credem că acestei cărţi i s-ar fi cuvenit o identitate şi din punct de vedere editorial. Avem în vedre necesitatea apariţie sub emblema unei edituri, înregistrarea în catalogul internaţional (ISBN) şi cel al Bibliotecii Naţionale (CIP-ul acestei instituţii), ©, date despre: tehnoredactare, întreprinderea care a executat tipărirea şi, de ce nu, despre autor.

1 comment

  1. George 41

    Nu stiu daca la aceasta data mai treceti pe site.
    Cu mare greutate am localizat un om pe care l-am, il si inca il voi stima toata viata.
    Nu am reusit nimic cu telefonul, nici posta electronica. Nu am reusit sa fac rost de numar sau IP.
    Am incercat sa dau de Onut, nema. Asa ca incerc varianta aceasta. Poate……
    Nr, meu de tel. 0332 449325
    IP. agelone_dg@yahoo.com.
    Multa sanatate si o imbratisare. Dimitriu Gheorghe din dulsili targ al Iesilor.

Lasă un răspuns