«

»

Elena Emanuela Sava – Pe ,,Aripi de rugăciune”

Dor de sfinţenie

 Mănăstirile au fost şi continuă să fie prilejul meu de relaxare, linişte şi împăcare (cu semenii, cu lumea şi cu mine însămi).
Le-am vizitat de multe ori, încă de când eram de-o şchioapă, alături de mâna caldă a părinţilor şi bunicilor. Şi astăzi când mă ajunge dorul de sfinţenie mă îndrept tot spre mănăstiri şi, chiar dacă le cunosc bine, nu este dată să nu descopăr ceva nou şi înălţător.

Însă nu despre nişte mănăstiri oarecare vreau să vă vorbesc eu astăzi, ci, despre două dintre minunăţiile ce le adăposteşte ţinutul Zimbrului, şi anume, judeţul Neamţ. Este vorba despre mănăstirile Agapia şi Văratec. Despre aceste două locaşuri sfinte nu pot (nici eu, şi sper că nici domniile voastre) a vorbi decât în complementaritate deoarece ele se completează atât de bine încât, dacă pomeneşti doar de una, rişti să ştirbeşti frumuseţea şi împlinirea peisajului.

Situate în ţinutul plin de istorie al Cetăţii Neamţului, acolo unde  ,,fiecare movilă povesteşte un episod din marea epopee a zbuciumatei noastre vieţi, fiecare colţişor îşi are istoria lui, amintirile lui, sufletul lui” (Al. Vlahuţă), Mănăstirile Agapia şi Văratec păstrează, cu demnitate, farmecul altor vremi.

Zâmbet de dragoste creştină 

La doar 7 km de Târgu Neamţ indicatorul de pe DN15C ne arată că, până la Agapia, mai sunt doar 7 km. Cotim la dreapta, în găoacea munţilor unde, în depărtare se zăresc acoperişuri şi vârfuri de brazi bătrâni. De cum intri în sat privirea ţi-e furată de case gospodăreşti, cu mii de flori în glastre şi grădini care mai de care mai colorate. Casele poartă dantelării la streşini, porţile sunt parcă lucrate în filigran: frumuseţe la dreapta, frumuseţe la stânga. Copii roşii în obraji traversează strada în grabă, mâncând ştrengăreşte plăcinte. E vacanţă acum, şi nu oarecare vacanţă, ci chiar vacanţa mare. Câteva gospodine se odihnesc pe băncile de la poartă, doar şi pentru ele este sărbătoare.

Ajungând la Mănăstire nu încetăm a ne mira de tot ce este în jurul nostru: parfum, culoare, linişte, aer curat. Mănăstirea ne întâmpină gătită, ca o zi de sărbătoare, cu salbe din muşcate curgătoare la fiecare coloană văruită alb şi la fiecare ochi de geam.

Intrăm cu un grup de turişti şi, pentru a afla mai multe despre acest sfânt lăcaş, însoţim grupul de la intrare până la sfârşitul vizitei. Ghid ne este o maică tânără cu privirea blajină, faţa uscăţivă şi un zâmbet familiar ce ne inspiră o dragoste creştină ( termen agape în limba greacă înseamnă dragoste creştină). Cuvintele ei ne fac să intrăm în atmosfera locului într-o clipită şi ne sunt călăuză în acest pelerinaj sfânt.

Complexul mănăstiresc de la Agapia cuprinde Agapia Veche şi Agapia Nouă. Prima dintre ele este, de fapt, rădăcina celei de-a doua. Agapia Veche a fost un schit din lemn construit la 1585 de Petru Şchiopu. Sihastrul Agape, primul dintre vieţuitorii Agapiei Vechi a dat numele său nu numai bisericii, ci şi munţilor, pârâului din apropiere şi aşezării săteşti. Distrusă într-una din iernile geroase de la munte, de o avalanşa de zăpadă, schitul de la Agapia Veche a fost refăcut pe o altă temelie. Astăzi acesta se află la o distanţă de 2 km de Agapia Nouă, fiind mai retras de ochii lumii.

Agapia Nouă a fost construită atât din nevoia siguranţei (terenul unde era Agapia Veche avea alunecări de teren), dar mai ales din dorinţa de a înfiinţa o obşte mănăstirească într-un sat ce devenea din ce în ce mai repede sat monahal. Prădată de tătari şi poloni, arsă de turci, mănăstirea a renăscut de fiecare dată asemeni unei paseri minunate. Şi nu întâmplător, ci din dragostea şi purtarea de grijă a atâtor suflete ce trudesc şi slujesc aici. Astăzi, obştia de la Agapia cuprinde cele două mănăstiri, satul monahal, Seminarul Teologic Monahal Sfânta Cuvioasă Parascheva, un muzeu (colecţie de artă medievală cu icoane vechi, manuscrise, obiecte de cult, covoare ţesute, broderii, tablouri şi fotografii ale scriitorilor ce şi-au umplut călimara sufletului cu pacea lăuntrică atât de uşor de dobândit la Agapia), un fond de carte veche, un atelier de pictură (înfiinţat de maestrul Grigorescu), un atelier de ţesut covoare (cel mai vechi din ţară şi care încă mai foloseşte la colorarea lânii culori naturale), un atelier de tricotaje, o fermă de animale, Casa memorială Alexandru Vlahuţă (veche de aproape 200 de ani,  restaurată, cu un pridvor spaţios şi multe fotografii, mărturii ale unor vieţi apuse), 400 ha de teren agricol. În toate aceste locuri muncesc, asemeni albinelor, 341 de maici care, pe lângă munca de gospodărire (fiecare cu rolul ei bine-cunoscut) adună şi polenul credinţei spre a făuri acea miere a raiului mult-dorit.

Construită între 1642 – 1644 de călugării de la deal, Agapia din Vale are hram la 8 noiembrie, de Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi este recunoscută drept monument istoric şi de arhitectură religioasă. Construcţia păstrează planul tritonic, are ziduri groase de piatră. Este amplasată în mijlocul unei curţi încercuite de clădiri în stil brâncovenesc. Coloanele dese împodobesc maiestuos un cerdac invadat de flori şi zumzet de albine. La o primă privire ai impresia că te afli într-un fel de găoace iar mănăstirea albă şi simplă tace în faţa atâtor petale. Dar nu e aşa. De fapt, tăcerea în care pare cufundată Agapia este un fel de prefigurare a ceea ce descoperi înlăuntrul ei.

Nicolae Grigorescu a pictat interiorul Mănăstirii Agapia între anii 1858-1861. Maica ne povesteşte că pictorul, în jur de douăzeci de ani, se afla în practică la Mănăstirea Neamţ, unde picta icoane iar maica stareţă de la Agapia, Tavefta Ursache, fiind într-o vizită la Neamţ, îi descopera pe Grigorescu, ale cărui lucrări o impresionează plăcut şi pe care îl propune pentru pictura interioară de la Agapia  aflată la acel timp în restaurare. Grigorescu îşi câştigă dreptul de a picta acest sfânt lăcaş participând în 1858, alături de alţi candidaţi, la o selecţie destul de severă. Icoana Maicii Domnului cu Pruncul expusă în a doua sală a muzeului este cea care l-a instituit pe Nicolae Grigorescu ca pictor la Agapia. Prin iconotextul de la Agapia (îmi permit să-l numesc astfel deoarece, mai presus de imaginea propriu-zisă, pictată, iconografia de la Agapia este plină de cuvinte care grăiesc cu noi, despre ea şi despre noi)  pictorul îmbrăţişează o viziune mai novatoare, ieşind din tiparele mănăstirilor din nordul Moldovei. Această perspectivă nouă şi îndrăzneaţă (de inspiraţie Rafael, Da Vinci, Tizian), chiar dacă se abate de la canonul bizantin pentru a îmbrăţişa un stil mai neoclasic, dă viaţă eternă unor modele vii, pline de colorit, în mişcări graţioase şi chipuri pline de vivacitate. Despre pictura lui Grigorescu vorbeşte chiar prietenul său, Vlahuţă: ,,Sfinţii lui Grigorescu sunt vii, omeneşte vii, şi desul de sfinţi, prin expresia de bunătate, de îndurare şi de evlavie pe care pictorul a ştiut să le-o dea fără să-I desfigureze, fără să-I bizantinizeze prea mult, înţelegând instinctiv că un sentiment ceresc nu poate decât înfrumuseţa o figură omenească”. Autenticitate, vivacitate, realism aceste ar fi adjectivele calificative cap de listă în descrierea picturii lui Grigorescu de la Agapia. Toate acestea trei, la care se pot adăuga, fără doar şi poate, şi altele. Capul de listă rămâne însă tot frumuseţea; frumuseţea care grăieşte dincolo de ea. Frumuseţea si albeaţa din afara mănăstirii sunt premergătoarele unei picturi interioare de neegalat.

Chiar dacă mănăstirea primează la Agapia, nu pot să nu vă vorbesc câteva cuvinte şi despre uliţa ce duce spre Casa memorială Alexandru Vlahuţă. Poate vă întrebaţi de ce?! Răspunsul e simplu, dar şi mai simplu a fost sentimentul meu de libertate pe care l-am avut, ca nicăieri altundeva, pe drumul de ţară şerpuit de la Agapia: uliţa spre casa unui scriitor de-al nostru. Am privit curioasă la fiecare poartă mică, înspre fiecare alee îngrămădită de flori văratece, în spatele fiecărui copac bătrân şi am admirat viaţa ce se duce dincolo de poarta de la intrare, dincolo de gavănoasele cu verdeaţă şi de straturile atent plivite. O viaţă tihnită, în pace şi armonie, o viaţă nu lipsită de vijelii, dar împlinită de o înţelepciune ce te face să înfrunţi valurile cu credinţa, nădejdea şi dragostea specifice începutului de lume.

Vară la Văratec

Drumul nostru nu s-a oprit însă la ieşirea din satul Agapia, ci a continuat şi înspre Văratec.

Aici am ajuns spre seară, pe când începea vecernia. Glasul maicilor răsuna în teii bătrâni unde, pitite între crengi erau boxe mici din care se auzea slujba din mănăstire, creându-ţi astfel impresia că, din spatele trunchiului noduros al bătrânului tei, îţi cântă chiar Maica Domnului.

,,Dacă mă gândesc la Văratec îi văd turlele cum se ivesc peste livezi şi peste holde, văd alături filiorul, dealul rotund ca un arici şi purtând peste el stejari în loc de ţepi, văd căsuţele albe ca omătul risipite larg printre sutele de nuci şi cireşi, văd biserica Sfântul Ioan, mormântul Veronicăi Micle… Şi de jur împrejur dealuri de aluni şi de mesteacăn, văi albite de romaniţă, zidurile negre ale pădurilor de brad” (Gala Galaction).

Mănăstirea Văratec a fost statornicită între 1781  1785 de monahia Olimpiada. Iniţial un schit de mici dimensiuni, subordonat Mănăstirii Agapia, Văratec este declarată independentă o dată ce numărul monahilor creşte rapid. Şi Mănăstirea Văratec este cea mai mare comunitate monahală din România, cu 430 de maici. Toate aceste suflete trudesc (prin muncă şi rugăciune), iar din mâinile lor, nu mă feresc să recunosc, ies roade binecuvântate. Căci unde altundeva găseşti covoare mai oacheşe, unde are şerbetul sau siropul un gust mai natural, iar pâinea o prospeţime mai aparte decât aici?!

Hramul mănăstirii este în plină vără, şi nici că se putea altfel. Pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, corul de maici răsună parcă mai tare ca oricând, vestind serbarea lăcaşului, spre întâmpinarea credincioşilor şi spre lauda celor cereşti. La complexul de la Văratec am mai admirat arhitectura tradiţională în stil moldovenesc, pictura interioară de factură neobizantină, statuia Saftei Brâncoveanu (a cărei familie a donat averea mănăstirii), mormântul lui moş Gheorghe Lazăr, al maicii Nazaria şi al maicii Olimpiada dar şi muzeul (construit şi înnobilat de Regina Maria).

Tot la Văratec în sat, însă la Biserica Sfântul Ioan am pus o floare pe mormântul Veronicăi Micle şi am admirat, cu durere în suflet, vechea casa a  familiei Eminovici, construcţie de pe prispa căreia Eminescu a privit lumea cu ochi de luceafăr şi care, acum, este lăsată în voia timpului.

Dor tânăr

Pacea sufleteasca rămâne cu noi pe măsură ce ne îndepărtăm de sat, aşa cum mirosul de tămâie persistă încă mult timp după ce tămâia s-a stins. Mirosim de-adevăratelea a mirodenii, a flori, a vara care ne-a intrat în inimă şi care a adus cu ea, ,,pe aripi de rugăciune”,  miresmele altor veri, altor oameni, altor vieţi. Am venit mânaţi de dorul pentru sfinţenie şi am plecat plini de un dor tânăr de a reveni cât mai curând, pentru că, de ce să nu recunosc, aici am descoperit ce înseamnă adevărata şi simpla credinţă.

Elena Emanuela Sava – Gura Humorului

1 comment

  1. mihai

    Cat de natural si firesc se impletesc sensibilitatea poetica si cautarea lui Dumnezeu. Felicitari!

Lasă un răspuns