«

»

Doru Mihăescu- Tablete romaşcane de limba română

Un derivat paradoxal: romaşcan

                 La fel ca numeroase alte derivate, din aceeaşi categorie (bucureştean, ieşean, clujean, timişorean, sucevean, băcăuan etc.), romaşcan poate fi utilizat atât ca substantiv, însemnând „persoană născută în Roman sau în fostul judeţ Roman” ori „locuitor al municipiului Roman”, cât şi ca adjectiv, cu sensul „din (referitor la) Roman (localitate, fost ţinut sau judeţ)”.

            Dar, în timp ce la toate celelalte derivate menţionate recunoaştem cu uşurinţă modalitatea formării lor cu ajutorul unor sufixe obişnuite în asemenea situaţii (- ean,  – an), romaşcan nu  corespunde din punct de vedere formal denumirii Roman, de la care, conform modelului unor derivate de la nume de oraşe oarecum asemănătoare, precum Focşani ori Paşcani, s-ar fi putut ajunge, eventual, la *romănean (la fel ca la focşănean sau păşcănean), în niciun caz la romaşcan. Denumirea omonimă, Roman, a unui sat din ţinutul Suceava, atestată în anul 1490, într-un document al lui Ştefan cel Mare, a fost înlocuită mai târziu prin forma derivată Romăneşti (acum Româneşti), de la care s-a creat derivatul romăneştean (româneştean), la fel ca bucureştean ( < Bucureşti < Bucur).

[flickr_set id="72157665073044030"]

            Cum a putut apărea însă romaşcan, un derivat paradoxal, a cărui formă nu mai aminteşte de aceea a numelui oraşului Roman şi al cărui sens nu mai are legătură cu substantivul comun romaşcă ori cu numele de persoană Romaşcu, de care, din punct de vedere formal, poate fi totuşi apropiat?

             Spre surprinderea, probabil, a locuitorilor din Roman şi din împrejurimi, pentru care romaşcan face parte din vocabularul obişnuit, cuvântul nu figurează în marea majoritate a dicţionarelor limbii române: nu-l găsim, spre exemplu, în DEX, dar, ceea ce este cu adevărat de mirare, nu-l găsim nici în Dicţionarul limbii române (DA, DLR), adică în marele dicţionar (tezaur) elaborat de Academia Română între anii 1906-2010.

            Apare în schimb în lucrări ale unor autori moldoveni, precum George Pascu (Sufixele româneşti, Bucureşti-Leipzig-Viena, 1916) ori August Scriban (Dicţionarul limbii româneşti, Iaşi, 1939), fapt ce sugerează că ar fi vorba de un regionalism.

            Pascu îl explică printr-un derivat neatestat *romnaşcan, provenit din numele propriu Roman, iar Scriban, fără alte precizări şi comentarii, din numele propriu Roman.

             Existenţa unui ipotetic *romnaşcan o presupune, la rândul ei, pe aceea a unui alt ipotetic *romanaşcan, însemnând „mare (=brav) locuitor al Romanului”, derivat de la numele oraşului cu ajutorul sufixului augmentativ compus – aşcan (format din sufixele –aş + – can), la fel ca leuşcan (< leu+ – uşcan, adică -uş + – can).

           O altă ipoteză, inedită, ar putea fi aceea a unei etimologii populare (pornind de la bine cunoscuta tendinţă a vorbitorilor de a explica un nume propriu sau comun printr-un altul, mai cunoscut), prin care numele oraşului Roman a fost apropiat de substantivul comun, regional, omonim róman  (román), denumind mai multe plante din familia compozitelor (în primul rând, muşeţelul, numit şi romaniţă, cu ajutorul unui diminutiv al lui roman), căruia i s-a alăturat sinonimul mai rar, dar cunoscut în zonă, romáşcă ( a se vedea şi numele de persoană Romaşcu, prezent în documente moldoveneşti încă din anul 1462). Primul este de provenienţă sud sau est-slavă (bulgar, sârb  róman, ucrainean  román), al doilea de provenienţă est-slavă (rus, ucrainean romáška).

            Dacă aşa vor fi stat cu adevărat lucrurile, asta nu înseamnă totuşi că am avea de-a face cu altceva decât cu o etimologie populară, deci cu o falsă etimologie (precum Târgovişte = târg  + subst. oişte, în loc de târg + sufixul – ovişte sau Gura Humorului = Gura (H)umorului, din (h)umor „haz, veselie”, în loc de Homor (Humor), nume de pârâu, însemnând, la origine, chiar  „pârâu, afluent”, oraşul fiind situat la gura, adică la vărsarea acelui pârâu în râul Moldova).

            Conform acestei interpretări populare, numele Roman, al domnitorului Moldovei dintre 1391-1394, care a devenit şi numele primei cetăţi (cetatea noastră, a lui Roman –Voievod), apoi al târgului, al oraşului, în sfârşit, al municipiului, ar proveni de la numele plantei ( la fel ca, de pildă, în cazul localităţii Târgu Bujor, din judeţul Galaţi), iar Roman Muşat ar fi însemnat, la origine, … ,,muşeţel frumos”.

De unde provine, ce înseamnă numele Roman şi cum s-a creat supranumele Muşat, care nu a fost numai al său, ci al unei întregi dinastii, cea mai importantă din istoria Moldovei, vom afla din următoarea tabletă romaşcană de limba română.

                               2. Numele domnitorului Roman I Muşat

             Despre cuvântul romaşcan ,,persoană născută în Roman (sau în fostul judeţ Roman)”, ,,locuitor al municipiului Roman”; ,,din (referitor la) Roman (localitate, fost ţinut sau judeţ)”, care, în mod surprinzător, lipseşte din cele mai multe şi mai importante dicţionare ale limbii române, am apreciat mai sus că ar fi un derivat paradoxal, deoarece, pe de o parte, nu corespunde decât din punct de vedere semantic numelui propriu Roman (de la care, fonetic, este problematic a-l explica prin *romnaşcan < *romanaşcan < Roman, aşa cum s-a încercat), iar pe de alta, numai din punct de vedere formal numelui propriu Romaşcu sau celui comun romaşcă (de unde s-ar fi putut ajunge fără probleme la romaşcan, care însă are o cu totul altă semnificaţie).

            În aceste condiţii, am avansat ipoteza unei etimologii populare, favorizată de omonimia dintre numele propriu Roman şi cel comun roman (punct de plecare al derivatului romaniţă), de sinonimia dintre roman şi romaşcă, în sfârşit, de posibila influenţă a numelui propriu Romaşcu.

O asemenea etimologie (rezultat al conexiunilor pe care, la fel ca în situaţii similare, astfel de cuvinte le-au putut genera în imaginaţia unor vorbitori din aria dialectală în care utilizarea lor era cândva obişnuită) ar conduce la ideea că numele domnitorului Moldovei, Roman I Muşat, urmat de cel al primei cetăţi de la Roman (unde a fost emis celebrul său uric din 30 martie 1392), de cel, contemporan cu acesta, al târgului (menţionat in cronica rusească Novgorodskaja pervaja letopisь…), ca şi de cele, ulterioare, ale oraşului, politíei (din neogrec politeía, termen utilizat in perioada fanariotă şi postfanariotă), în sfârşit, al municipiului,     s-ar afla in legătură cu numele plantei.

           Această eventualitate nu poate fi, la prima vedere, exclusă, ţinând seama de existenţa unor cazuri întrucâtva asemănătoare, ca, de pildă, cele ale localităţilor Târgu Bujor, din judeţul Galaţi, sau Târgu Lăpuş, din judeţul Maramureş.

 

          Ea devine însă improbabilă, dacă avem în vedere faptul că este vorba, în cazul nostru, de un toponim provenit dintr-un antroponim şi nu dintr-un antroponim oarecare, ci din numele unui voievod, al cărui predecesor s-a numit Petru, ai cărui urmaşi s-au numit, la rândul lor, Alexandru, Ilie, Ştefan, etc, purtând deci, în mod obişnuit, nume ale unor sfinţi, nicidecum ale unor plante.

          Aşa stând lucrurile, este limpede că nu în denumirea unei plante compozite trebuie să căutăm originea numelui domnitorului  Moldovei, Roman I Muşat, c. 1391 – c. 1394 (desigur, şi pe aceea a numelui strănepotului său, Roman II Muşat, care a domnit in Moldova între anii 1447-1448), ci, aşezând aceste nume alături de cele ale unor împăraţi bizantini, precum Romanos I Lakapenos (920-944), Romanos II (959-963), Romanos IV Diogenes (1068-1071), apoi, mergând mai departe în timp, tot la Bizanţ, şi alăturându-le aceluia a lui Romanos Melodos (autor de imnuri religioase, din secolul V, devenit sfânt, sărbătorit de Biserica Ortodoxă la               1 octombrie, sub numele Cuviosul Roman Melodul), să ajungem la cuvântul grecesc bizantin Romános, care provine din latinescul Romanus, însemnând, desigur, la fel ca şi acesta, ,,roman”. Cu timpul însă, împrumutat la slavii de sud, sub forma Róman, a ajuns să fie sinonim aici cu Vlah, cuvânt care, în această parte a Europei, a însemnat (şi înseamnă) ,,român”.

 

           Acestea şi nu altele sunt semnificaţiile numelui voievodului Roman I, devenit şi nume al primei cetăţi, al târgului, al oraşului etc., un nume care, având acelaşi punct de plecare în limba latină ca şi cuvântul român, nu a fost moştenit în primele veacuri ale erei creştine, la fel ca acesta, ci a ajuns la noi mult mai târziu, după circa un mileniu, pe căi ocolite, prin greaca bizantină şi limbi slave de sud (sârbă, bulgară) sau prin slavona Bisericii şi a vechilor cancelarii.

           În aceste condiţii, el nu s-a mai supus vechilor şi strictelor reguli ale evoluţiei fonetice de la latina populară sud-est europeană la limba română, reguli care au făcut ca Romanus să devină rumân şi apoi român.

         Cât despre supranumele masculin Muşat, acesta are la origine, în cazul nostru, femininul Muşata (care, după unele opinii, ar fi fost chiar numele mamei voievodului Roman I Muşat), atestat în vechi cronici slavo-române sub forma genitivului Muşatinŭ ,,al Muşatei” (aici însă Petru I (c. 1375 – c. 1391) este sînŭ Muşatinŭ ,,fiul Muşatei” şi nu Roman I; a se vedea Letopiseţul anonim al Moldovei şi cele două letopiseţe de la Putna, la P.P. Panaitescu, Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, Bucureşti, 1959, p. 6, 44, 55).

       
  Iar Muşat(ă) nu reprezintă altceva decât adjectivul muşat(ă), care este o prescurtare a participiului arhaic frumuşat(ă), însemnând ,,frumos-frumoasă”, la rândul său tot o prescurtare a verbului arhaic înfrumuşa ,,a înfrumuseţa”, derivat din frumos (precum învârtoşa din vârtos). Adjectivul frumos provine din latinescul formosus, care avea acelaşi sens şi era un derivat al lui forma (armonia formelor fiind criteriul clasic fundamental al frumuseţii).

         Revenind la muşat(ă), ar mai fi de adăugat faptul că se mai utilizează acum doar regional, prin vestul Transilvaniei, ca termen de alint pentru copiii mici, dar că este folosit frecvent în dialectul aromân (acolo se spune, în mod curent, muşată feată ,,fată frumoasă”, iar Făt Frumos este numit Muşatlu a Muşaţlor, adică ,,Frumosul Frumoşilor”).

          În concluzie, Roman Muşat înseamnă (având în vedere semnificaţiile iniţiale ale celor două elemente componente) ,,Român (Vlah) Frumos”, iar asocierea numelui oraşului (târgului) Roman (provenit de la numele cetăţii care, la rândul ei, preluase numele voievodului) cu denumirea plantei numite roman sau romaşcă ori cu numele de persoană Romaşcu, în urma căreia a putut apărea derivatul paradoxal romaşcan, a avut ca punct de plecare o etimologie populară, adică o falsă etimologie.

        Despre altfel de paradoxuri, referitoare, printre altele, la două cunoscute nume de străzi din municipiul Roman (Bogdan Dragoş şi Smirodava), în viitoarele tablete romaşcane de limba română.

2 comments

  1. Sandu Alrox

    sunt romascan, traiesc undeva AFARA, foarte frumos!!!!! iti multumesc din suflet pt. aceste imagini

    1. Melidonium

      Textul este al domnului Mihaescu, imaginile sunt descarcate de pe net si prelucrate de noi la fel ca si combinarea materialului si punerea in pagina.

Lasă un răspuns