«

»

Gh. A. M. Ciobanu: Mitropolitul Dosoftei – rugăciune şi contemplaţie

          După tricentenarul morţii lui Miron Costin, gândurile merg, de data aceasta, către cel ce a păstorit mai mult de un deceniu pe credincioşii Episcopiei noastre şi a devenit, apoi, Mitropolit al Moldovei – cărturarul Dosoftei (1624-1693). De numele său e legată, în principal, prima noastră scriere rimată de mari proporţii – PSALTIREA ÎN VERSURI – a cărei întindere de peste opt mii de versuri acoperă de două ori marele poem eroic al Franţei medievale: CÂNTECUL LUI ROLAND.


“Acest Roman să scrie-ntr-a tării urice… ”

            Avem ştire certă, azi, că a început-o după 1655, adică la şase ani după ce devenise Episcop de Roman, lucrând la ea intens tocmai în perioada premergătoare înălţării în scaunul de Mitropolit (1671). E şi creaţia la care vom încerca, în continuare, să zăbovim, nu atât ca istoriografie şi ştiinţă literară – aici specialiştii au spus şi mai au de spus comentarii bogate – ci, credincioşi programului nostru oarecum paramonografic, mai mult ca iradieri spirituale şi ca semnificaţii existenţiale paralele.

         Prin versificarea psaltirii biblice, Dosoftei conferă unui text tradiţional, devenit, prin repetiţie, aproape ermetic, o flexibilitate deosebită şi o posibilă transferare a acestuia în lumea sonorului muzical.

               Măsura de participare proprie devine dominantă, încărcătura de ritual intersectându-se, prin aceasta, cu aceea de bucurie creativă. Psalmii versificaţi adaugă la starea de rugăciune un plus de contemplaţie, dialogul cu divinitatea se transformă în monolog, toate conducând la constituirea unei intimităţi sufleteşti asemănătoare, parcă, cu aceea din Mioriţa, în care splendoarea cerului coboară firesc în vatra stânii.

Icoană şi frescă

             Meditaţia înţeleaptă, constatativă şi comentativă din Viiaţa lumii lui Miron Costin reverberează şi aici. Autorul pendulând liric în jurul textului biblic, când în a sublinia puterea de afirmare a omului, când în a deplânge fugara zăbovire a acestuia pe pământ, topindu-se prea repede Ca otava ce să triace / De soare şi de vânt riace.

          Un lamento despre neconcordanţa dintre drumul lung spre înflorire al fiinţei noastre şi abrupta retezare a firului vieţii, această asimetrie ce se pare că nu a împăcat niciodată pe nimeni.

            Dosoftei intervine uneori mai profund în substanţa textului, operând o subtilă dezanticizare a conţinutului şi extinzând, renascentist, sensurile interioare, de la destinul dramatic al poporului ales la statutul existenţial al întregii omeniri şi poate al propriului său popor. E o reconsiderare, desigur episodică, ce aminteşte de flamandizarea secvenţei crude a uciderii pruncilor de către Bruegel, sau de un Griinnewald care, în Crucificarea sa, a metamorfozat pe cele două Marii în imaginile locale ale Brunhildei şi Krimhildei din Poemul nibelungilor. Mai mult chiar, lectura : salinilor versificaţi lasă în cititor sentimentul unui hieratism specific, desprins, nu din perimetrul restrâns al unor icoane bizantine, ci din ansamblul complet al frescelor moldave, pe suprafaţa cărora o Judecată de Apoi e încadrată în chenarul plin de vitalitate al unor ghirlande de fructe şi flori. Este aici, parcă, o evadare din spaţiul de penumbră al viziunii feudale înspre deschiderile sixtine ale largilor picturi voroneţiene.

Inorogul ca imagine a profunzimii

             Pe parcursul Psaltirii versificate, Dosoftei apelează de câteva ori la o metaforă – simbol a timpului său şi anume aceea a Inorogului cu cornul său penetrant, aducător de victorie şi lumină. E o metaforă cu semnificaţii multiple, gândind la efectul ce-1 produce pătrunderea unui corn printr-un spaţiu dat, în urma căreia zerodimensionalul punct generează spontan un alt spaţiu interior, care. printr-o dinamică inversă, readuce totul la decorativismul lipsit de adâncime. De aici. poate, acea bidimensionalitate de Arbore a lui Ieseu a Cronologiei Domnilor Moldovei, o înşiruire în prim-plan de voievozi şi de ale lor creştine ctitorii, ca un mic Altas liric al tuturor tablourilor votive  zugrăvite de-a lungul veacurilor. Autorul foloseşte o metrică variată, de la formula aerată a poeziei populare şi până la solemnitatea de Curte a unor largi desfăşurări, pentru ca succesiunea acestora să transmită acel farmec produs de alternanţa dialogală a părţilor dintr-un concerto-grosso. Un finisaj de cioplitor în piatră, ca şi concretismul multor corelaţii plastice şi sonore conferă versificaţiei dosofteiene, în cele mai multe din paginile ei, gestica largă a unui limbaj baroc.

Un cărturar, o dăltuire în vorbe moldave şi o urbe a unui muşatin. despre care, cel dintâi spunea undeva, din suflet: Acest Roman se scrie-ntr-a ţării urice… / …C-au stăpănitu-ş ţara din plai până-n mare.

Lasă un răspuns