«

»

Otilia Cazimir – in memoriam

                 Cu dragostea în braţe

„Cu dragostea în braţe, mănunchi curat de flori,

Rîzînd, în pragul vremii mi-au însemnat hotarul,

Şi-am aşteptat pe cel mai sărac din trecători

Să-i risipesc în cale şi rîsul meu, şi darul.

 

Cu dragostea în braţe, din ce în ce mai grea,

Am vrut să plec în lume pe drumul gol şi mut,

Dar m-am temut de-o piatră, de-un spin,

                                          de-un nor, de-o stea,

Şi-am stat în pragul vremii – şi nimeni n-a trecut…

 

Acum, în pragul vremii m-am sprijinit pe poartă,

Cu dragostea în braţe: mănunchi de flori de fum,

S-arunc în ţărna aspră şi rea iubirea moartă,

S-o calce în picioare străinii de pe drum”

                                                         (Otilia Cazimir,Poezii, 1939)


*

n.12 februarie 1894 Cotu–Vameş, judeţul Roman

d. 8 iunie 1967 Iaşi,

poetă, prozatoare, publicistă

          Fiica a preotului Gavril Casian şi nepoată a marilor oameni de cultura Ion Ionescu de la Brad şi Nicolae Ionescu originari din Roman. Studii superioare la Iaşi unde va trai întreaga viaţă. Debut literar în 1912 în Viaţa Romanească, semnat cu un pseudonim creat de G. Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu. Otilia Cazimir (pseudonimul Alexandrei Gavrilescu) face parte din cercul Vieţii Româneşti.

Drumuri

 

            „Un lung vîrtej de colb învăluit,

Atît a mai rămas în urma ta…

S-a clătinat o vreme pe şosea,

De parcă-o umbră rătăcită s-a trezit

Şi s-anălţat, şovăitoare-n, vînt,

Să caute cu paşi miraţi şi mici

Pe-un om care-a murit de mult pe-aici

Şi-a părăsit-o, aruncată la pămînt.

 

Dar, tot mai rară, umbra nimănui

Se risipea în lungul drumului,

Şi după orice om care trecea

Se ridica din nou, ca-n urma ta.

 

Şi-acum, atîtea drumuri între noi

Se-ntind, nepăsătoare,

Atâtea drumuri

Pe care plouă monoton şi incolor,

Ori poate-i soare…

Pe margini, mingi uşoare şi trifoi

Şi firav  inişor,

Cu aripi mici de fluture drept floare,

Şi jarul pîlpîind al macilor,

Şi flacăra albastră de cicoare…

 

Ogoarele-şi îndoaie pe cîmpii

Dreptunghiurile galbene şi brune.

Un rîu, tivit cu sălcii fumurii,

Se despleteşte-n foi subţiri, s-adune

Şi-apoi zorit să ducă nu ştiu unde

Mătasa cerului topită-n unde.

 

Şi ca-ntr-un cîntec vechi, copilăresc,

Aş vrea din nou în calea ta să cresc,

Să fiu un mac pe-o margine de drum ,

Cu toată viaţa strânsă laolaltă

Într-o amară picătură de parfum, –

Şi-atîta de plăpînd în iarba naltă,

Încît, abia atins de umbra ta uşoară,

Să pîlpîie din aripi şi să moară.

 

Şi doar tulpina dreaptă-n urma ta

Să-mi poarte-n soare, crudă, inima….”

                                      (Poezii, Editura pentru Literatură, 1964)

Iată  şi catrene care-l entuziasmau pe George Topârceanu:

„Cînd vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvînt

Aşa se zbat copacii în furtună:

Ca pentru fugă crengile-şi adună –

Dar rădăcina-i leagă de pămînt…

                        *

De azi încolo n-am să-l mai iubesc….

Dar cînd îi văd privirile păgîne

Şi zîmbetul copilăresc,

Mă jur că n-am să-l mai iubesc – de mîine!

                                   *

Mă urmăreşti ca pasărea de pradă,

Mă iscodeşti cu ochii reci şi răi –

Şi uiţi că, dacă-s urme pe zăpadă,

Noroiul e lăsat de paşii tăi…

                         *

Eşti rău. Dar cînd aud c-o spune altul,

Mă uit în jos, şi strâng din pumni, şi tac:

Că numai eu, în toată lumea asta,

Am dreptul să te cert…şi să te-mpac!”

                (Lumini şi umbre, Editura pentru literatură, 1964)

                           

                         

Aprecieri: „Cântând copilăria, vârsta senzaţiilor violente, Otilia Cazimir face, cu aceeaşi intuire directă a lumii, o poezie de miraculos infantil. Odăile amintirii sunt haotice:

Odăile pustii şi strâmte mi s-arată

Atât de mari cum păreau odată,

Pe vremea cînd le măsuram, tiptil,

Cu paşi mărunţi şi şovăielnici de copil.

Era atît de-nalt pe-atunci plafonul scund,

Şi uşile erau atît de grele

Cînd  încercam să mă ascund

Ţinîndu-mi răsuflarea, după ele….

 

Casa copilăriei, vremea bunicilor, totul e reconstituit cu aceleaşi mijloace olfactive. Miros de gutui şi mere, iată odaia iubirii:

E linişte-n odaie, parcă-i noapte.

Miroase a gutui şi mere coapte

Şi e răcoare ca-n odăile bătrâne,

Ca-n albele iatacuri de pe vremuri.

 

Iz de gutui şi tutun e iatacul bunicului:

Aş aştepta să iasă din scrinul vechi de nuc

Feliile de pîine cu dulceaţă

Şi vrafurile cărţilor cu poze

În care-aş regăsi, subt scoarţe moi de piele,

Poveştile copilăriei mele.

Şi pe divanul cu cretonul înflorit cu roze,

Aş adormi-n iatacul cald şi bun,

În miros de gutui şi de tutun…

Senzaţia rece de apă stătătoare, acestea sunt oglinzile:

            Oglinda a cuprins odaia toată

             În apa-i plumburie şi-ngheţată.

Un lemn viu ca un corp de vioară, sonor de greier, este cerdacul:

   -Cerdac sonor, aici, în viţa ta,

Întîrziam în fiecare sară

Şi lemnul vechi, subt paşii mei vibra

Cu rezonanţe calde de vioară.

Subt  treapta ce se clătina, plecată,

Cînta strident un greier într-o vară

(Un sfredel într-o scîndură uscată…)

Şi sus, prin crengile de nuc, se rătăcea

În fiecare sară altă stea.

Nota particulară a poetei este o mare prospeţime de senzaţii în perceperea şi a înfloririi şi a dezagregării. Universul e un imens fruct suav atât de viu cât şi în putrefacţie. Fulgii de
zăpadă cad vestejiţi:

Fulgi mari cu îngheţate flori de măr,

Îmi cad pe mâini şi mi se prind în păr.

De asemenea stropii autumnali amestecaţi cu frunze:

Afară ninge cu petale

De micşunele artificiale.

 

Toamna e schimbare de mirosuri:

Îmi intră pe fereastră, în odaie,

Suflarea toamnei cu parfum de ploaie

iar grădina un diluviu lent de arome:

Mireazma florilor prea tinere şi albe

Pluteşte prin grădini uşoară.

Din meri, pe vîntul cenuşiu coboară

Corăbioare transparente de mătasă

Şi, liniştit, în iarba fragedă se lasă.

….fructele întrupează mai bine forţa de naştere cărnoasă şi suavă a naturii şi când e vorba de a face un omagiu iubitului şi a-i oferi un spor de vitalitate, poeta îl aşteaptă cu un paner cu fructe, în tradiţia Verlaine-Samain:

Din darurile toamnei pîrguite,

Ţi-am adunat într-un paner, iubite,

Un maldăr cald de fructe-n care vara

Şi-a îngropat mireasma ei postumă.

Un pumn de prune vinete, cu brumă

Ca ceaţa viorie care, sara,

Coboară peste dealuri şi podgorii;

Pufoase piersici, rumene ca zorii,

Ce-au strîns a dimineţilor lumină;

Şi verzi gutui cu scamă de rugină…

În cantalup, ca într-un blond tezaur,

Au adormit apusuri lungi de aur, –

Şi-amiezi fierbinţi, în merele de ceară..”

                   George CĂLINESCU, Istoria Literaturii Române


de la origini până în prezent, Editura Minerva, 1985

 

 În proză: Casa de la poartă, Casa de la ţară, Casa cu cerdac, reconstituie momente autobiografice legate de vârsta celor mai vechi amintiri.

Acasă” înseamnă la noi, la ţară .Nu mai ţin minte bine cum erau toate în casa aceea, din cale-afară de complicată pentru mine. Erau atâtea săli întunecate ca nişte hrube, ş-atâtea uşi, că niciodată nu nimeream unde voiam să mă duc. Şi când vorbeai mai tare, te îngîna de pe sus, de prin colţuri, omul din pădure…Nu mai ţin minte cum era „acasă”. Dar nicăieri, cît e lumea de mare, nu era mai acasă decât acolo…

Moldova…Fîşia de soare viu care sclipeşte în câmp, peste livada lui Chiţimuş. Învălmăşeala de ape care mă face să închid ochii, ameţită când treceam cu trăsura peste podul sunător…Ziua, parcă-i la marginea cerului: dincolo de ea nu mai este nimic. Numai seara, înainte de a se stînge apa, se aprind luminile tîrgului. O vreme Moldova a fost mîniată. Se furişase pe sub un gard pînă-n grădina bisericii. O zi şi o noapte a bubuit înfundat, bolovănindu-şi apele galbene şi grele. Pe urmă s-a dus şi a lăsat în urmă cîmpul negru şi gol”

       
(Prelucrat după George SandaOtilia Cazimir, Cartea Românească, Bucureşti 1984)

„Literatura Otiliei Czimir se distinge prin fineţe şi simplitate. În esenţă: percepţie minuţioasă a copilăriei, reprezentare plastică a naturii, sensibilitate faţă de o lume ce se vrea scăldată în lumină…

Psihologia feminină, bazată pe o puternică memorie afectivă, dă întîietate vieţii concrete, cunoaşterii senzoriale. Sentimentul. Adică inima şi nu raţiunea, are, de multe ori, cuvântul hotărâtor…

 Credincioasă idealurilor de omenie şi frumos, Otilia Cazimir a evoluat în pas cu timpul. Într-o operă care îmbină pasiunea cu dezbaterile de conştiinţă, unii îşi vor regăsi, ca într-un document al sensibilităţii contemporane, propriile colocvii cu epoca”.

                                                             Constantin CIOPRAGA

A cultivat o poezie a sentimentelor delicate, aducând pentru prima oară  în spaţiul nostru literar, sensibilitatea specific feminină, ca senzaţie, sentiment şi expresie.

De nenumărate ori glasul poetei s-a ridicat, alături de al miilor de scriitori din toată lumea, pentru apărarea vieţii copiilor ameninţaţi de focul ucigător al marilor războaie…Prin cele mai cunoscute volume de versuri: Jucării (1938,1943) şi Baba Iarna intră-n sat…(1954, 1957,1959,1961,1963,1967 şi 1972, apărut în peste o jumătate de milion de exemplare) prin sutele de versuri pe care le-a publicat în revistele pentru copii, Otilia Cazimir a scris şi pentru cei mici o literatură mare. Scriind pentru ei, nu a avut sentimentul că se „coboară” ci, dimpotrivă, că se înalţă în spaţiile purificatoare ale noţiunii de om (cum îşi spun cei care nu mai sunt copii)”.

              (George SANDA, Otilia Cazimir, Cartea Românească,1984) 

 

SCRIERI: A publicat peste 60 de volume. Dintre care: Lumini şi umbre (1923), Grădina cu amintiri (1928), Licurici (1930), In târguşorul dintre vii (1930), Proză : Cântec de comoară (1931); Prietenii mei scriitori (1960) etc.

Apreciată  pentru întreaga sa creaţie a primit: Premiul Academiei Române (1927), premiul „Femina” (1928), premiul Naţional pentru Literatură (1937) etc. 




Lasă un răspuns