«

»

Costel Ionescu – poezie

Toamnă târzie
toamnă dealul
e o cămilă
pestriță pe moarte
se chinuie în organe
mai la nord goliciune și pom
camătă pentru om
 
mugește valea de versuri decapitate deci
poemul a rămas fără cap
corpul plânge propria prefacere
mâinile au plecat la lucru prin sat
pe când inima cântă
inima cântă
un unghi de toamnă. nerezolvat.
 
 
Somnul din somn
 
era un fenomen inimos de seară
când ceasul se dădea spre pierzare de toacă
cu vârfurile urechilor oamenii
înmărmuriţi ascultau
cum însuşi universul
cântă prin palpitaţii
plopul discuta cu fratele
şoarecul ronţăia pulpana dealului
tu ieşeai din casă
suflând pe nări întregului oraş
preaplin de suflet făcându-l –
mă căutai prin somn
zidind în urmă-ţi poduri şi garduri
mi te gospodăreai prin minte
şi era seară odată cu găinile
o seară grasă tocmai bună
de tăiat ca să ne culcăm
cu burţile pline
 
 
Fiinţă
 
treceam odată cu soarele
îi cumpăram cafelei cu zimți
un tren care duce spre somn
erai mirată
precum îngerii în hore jucând
că nu dormeam niciodată
mă vedeai chipeș chiar foarte treaz
iar eu mai abitir mă bronzam
până la culoarea unei rodii
coapte și a sferelor perfecte
încolțind din semințele ierbii
așa eram pe-atunci
deși acum mi se face foame și
fie vorba între noi
nu mai sunt
 
Naşterea
 
Rușii mai plănuiau o călătorie în spațiu
iar îngerii plănuiau o călătorie pe terra
mai multe crime în serie
zguduiseră orașul nostru cel adormit.
Cursul dolarului era în creștere
cunoașterea în descreștere
mustățile fuseseră înlocuite
cu altele, mai bune, de latex.
Se zvonea că va începe un nou război
însetații mai cântau o gamă
surzii purtau în mâini caiete de cretă.
Limbile se uitaseră pe sine
prin intersecții vedeai puzderie de îngeri
cu păr de rubarbă
se îmbrăcau cu un strat aurit
băteau în tobe condamnând
vremelnicia zahărului
a laptelui, a sferelor.
Acela cu barbă e fotograf.
Celălalt, un profesor în suferință.
Straniu și crud pare acest vis virgin
cu greu mai cauți câte un amurg
prin frig unde cangurul
de smarald, de vâsc, de mosc
se preschimbă în vasilisc.
Împietrit germenele lumii devenise turbă
ardea și rămânea în pierdere
muzica se făcuse vin.
Ochii tunarului erau de in
și își băga știință
cu o seringă în venă.
Doar mireasma îngerilor mai ținea
să nu cadă crenelurile
celui mai vrednic Dumnezeu îi dăruise
o frumoasă coadă de păun
era alb și izvora agheasmă ca o poezie
își ținea actele în mâini
și regulile pe aripi.
Pe buze avea cereri.
Pământul a devenit împuțit
vorbea în șoaptă cel simplu,
comerciantul, hai să ne împrietenim cu
un înger.
 
***
 
Jigănii lungi în ciorapi de mătase
samarele umblând cu catâri la spinare
păpuși de râs și de sare
sacoșe pline cu pui buni pentru mâncat.
 
***
 
Gata, m-am născut, răspunsei
printr-un precoce plâns.
 
 
 

Lasă un răspuns