«

»

Liviu Ioan Stoiciu- poeme

După 20 de ani

îmi întîrzii pe aici răsuflarea, nu ştiu de unde am venit, nici pentru

ce: probabil, sunt numai un martor al

acestor vremuri. Sunt atent la ce mi se întîmplă, pot să mă

mărturisesc: dar nu văd în profunzime şi nu cred că merită risipa făcută

cu mine, fiindcă nu reţin nimic deosebit, am o memorie pe

care nu poţi să pui bază. Experimentul cu prezenţa mea, din anul 1950

pînă azi, pe pămîntul României, a eşuat, nu înţeleg rostul

continuării lui. Am ajuns demult într-un unghi mort, în care nu mai

găsesc

răspuns nici la întrebări simple. Degeaba încerc să-mi

distrag atenţia din decembrie 1989, să plec de acasă sau să mă ascund

în mine însumi: peste

tot, secundă de secundă, mă urmăreşte subconştientul, el

are legătură directă cu sursa de energie universală. Mi-am pierdut

singur urma… Am

lăsat uşile să se trîntească în spatele meu, intrat în cine mai ştie ce

fierbinţeală şi euforie. Am lăsat scris că trebuie

să fiu căutat în

altă parte, în caz că uit de mine – şi?

Nimănui nu-i pasă.

La o nouă despărţire

apăsătoare singurătate. Uitătură cînd şi

cînd, înăuntru şi înafară, nimic din ce ar putea să-mi

ţină de urît. Poate că lumina dinafară nu

ajunge să-mi arate adevărul. Dar lumina dinăuntru? Peste

tot – numai eu. Sau eu nu sunt

nicăieri, de fapt? Oricum, nu contez. Rămîn ascuns.

Tînjesc după ce nu am acumulat în suflet

şi ce ar putea să-mi consume altfel

timpul. Că mă pierd în nimicuri. Mi-ar plăcea să mut

lumea din loc, sau măcar să-mi fiu

mie însumi sprijin. Nu reuşesc decît să mă subminez

singur, să mă duc la fund, nu să mă

înalţ: încetul cu încetul, sunt convins, îmi voi pierde

urma. Pe zi ce trece nu mă mai ţin minte,

prefer întunericul, dedesubturile lui. Pun pariu că

şi amestecul chimic din mine e de vină, el

mă duce în ispită, aş putea

să nu mă mai alimentez, să intru în greva foamei şi a

setei – bun, să intru, şi ce rezolv? Ce

aş redescoperi? Aş ajunge astfel mai aproape de mine

însumi sau m-aş îndepărta? Sau ar

ieşi la iveală izvorul bolborositor din pămînt

după ce voi da colţul? Mă

văd trecînd iar cu o bicicletă prin faţa mea, în prima

tinereţe, tulburat, îmi fac semn şi

mă opresc: salut! Ce

mai e şi asta? O nouă despărţire? Linişteşte-te, nu e

decît o reacţie

a unor traiectorii nervoase, cosmice.

E un chin

cine-şi mai aminteşte de ce sunt eu pe aici? Mama şi

tata au murit, alţii nu ştiu, dacă-i întreb,

chiar dacă-mi sunt rude, n-au auzit să se vorbească despre

asta. Ar trebui să-mi cer în fiecare zi

iertare fiindcă încurc

lumea? Să cer iertare fiindcă deranjez cu prezenţa mea

şi atrag antipatii, enervez. Am un ritm al

vibraţiilor greşit? Izolarea

mea ba a crescut pînă pe Dealul Mitropoliei, ba s-a

contractat. S-a lăbărţat urît,

mîine-poimîine va cuprinde întregul

Bucureşti, apoi întreaga ţară – pînă i se va micşora

iar dimensiunea şi va putea să încapă într-o

groapă, într-un cimitir,

într-o margine. Nu mă mai deranjează decît reaua

credinţă, în general şi faptul că eu

nu-i mai pot mîngîia pe cei întristaţi. Odată ce nu mă

pot mîngîia nici pe mine… Îmi

e greu să continui aşa, ce rost are? E un chin inutil.

Parcă nici mie nu-mi mai folosesc la

nimic. Şi cu toate astea, mă zbat să rămîn la suprafaţă –

depus cum sunt, în mine însumi, în

mai multe straturi succesive, sedimentat. Ba chiar, de la

o vreme trăiesc, naiv, cu

impresia că fac parte dintr-un imens, neîntrerupt circuit

electromagnetic…

Mesaje subtile

îmi taie calea două veveriţe, pe rînd, se opresc, mă

privesc lung, nu am nimic la mine

să le dau de mîncare, trec atît de rar prin parcul

Herăstrău, n-am cum să-mi

amintesc de ele, să iau la mine nuci, mă simt un

privilegiat că m-au băgat în

seamă acum, îmi redau buna dispoziţie pentru o clipă,

mă eliberează, eu sunt mereu

înnegurat, ghemuit-strîns pe dinăuntru, nu ştiu de ce,

aşa am fost lăsat… Sunt în 4

februarie 2009 şi e o vreme primăvăratică, o

neobişnuită zi de iarnă pentru autoanaliză – nu ajung

la nici o concluzie, oricum,

degeaba îmi propun, în special, să mă schimb radical:

la ce mi-ar mai folosi? Cît mai

am eu de trăit? Nu cred că am să duc dorul acestei

lumi, în orice caz. Singurătatea

dură m-a pus continuu la pămînt, dîndu-mi de gol

nuanţele, n-am învăţat din nici o lecţie… Nu

mai am nici un interes

faţă de mine însumi, m-am plictisit, nu mă mai pot

surprinde prin nimic, e la mijloc şi o uzură

naturală, căreia ar trebui să i se pună capăt. Mă uit

deja la mine ca la un altul: ce mai vreau,

totuşi? Sunt zile întregi cînd îmi caut, nemulţumit

şi neîmpăcat, ba capul, ba plămînul

drept, cu probleme, sau genunchiul operat acum doi

ani, şi numai după ce-mi provoc singur

dureri, le regăsesc…

Constatat în fiecare zi că rămîn cu mult în

urma mea, mai exact în urma

a ceea ce e nedefinit în mine, un suflet străin,

feminin, probabil, care

e plin de iubire – deprins cum o fi,

în timp, cu duioase

rînduieli primordiale, inexplicabile mie. Mai nou,

aud un mîrîit de tigru în urechea

stîngă, mă paralizează, oare unde am ajuns pînă

azi, de fapt? În ce junglă a inimii? Şi

n-ar trebui să fug, să mă ajung din urmă? Primesc

tot felul de mesaje subtile,

rar le pot deosebi pe cele venite din viitor de cele

venite din trecut – şi mai rar le pot

desluşi înţelesul… Şi se reia totul în minte, pe

bandă rulantă, ameţitor: îmi

taie calea două veveriţe, pe rînd, se opresc,

mă privesc lung…

În lanul de rapiţă

osîndit în lanul de rapiţă,

amirosind

la o margine a lumii, lăsat să circule pe cărarea

care duce la beţie, la

secţia de sicrie, în adîncul minţii – nu glumesc: am

spus parola şi

unul dintre soldaţi a bătut de trei ori

cu patul puştii în uşă.

Deschideţi! Deschideţi, circarilor, tu-vă

mama voastră de bandiţi

împuţiţi – dacă nu, tragem! „Nu aveţi decît”. Nu

auzeau bine? Era un ecou.

Aici se va înălţa un monument al soldatului

necunoscut, oricum… Ce

căutau?

Căutau poarta spre o altă dimensiune: vezi, sunt

firişoare de energie…

Habar nu aveau pe ce lume sunt, de fapt: nu suntem

în Moldova? „Unde ăia, deportaţii…”

Ăia erau morţi

demult, culoarea lor gălbuie, de rapiţă, descompusă,

osîndise lanuri întregi. Nu mai

rămăsese viu, după gratii, decît un urs legat cu

un laţ de laba stîngă,

care dansa

cazacioc – în lanul de rapiţă.

O biserică mergătoare

Miresme vătămătoare şi diferite forme de rătăciri, ba

cînta şi cucul cînd a

ajuns din urmă o biserică neterminată, pusă pe patru roţi,

plină de gutui, cu

limba scoasă. I s-a părut că

are în faţa ochilor o adevărată întărire în

necunoscut a graţiei sale, din tinereţe. Mai ales că era sub o impresie

profundă, atunci, a sfatului

unui venerabil şef de trib – să

caute o biserică neterminată, mergătoare, şi să se roage în ea: că

tăcerea,

îndelung practicată, nu-i place lui Dumnezeu,

deoarece i te ascunzi… Cînd a

ajuns-o din urmă, a constatat că, de fapt, biserica asta

neterminată era o simplă căruţă trasă de cai,

care scîrţîia îngrozitor. Şi în care nu te puteai urca, să te rogi, fiind

plină vîrf cu

tot felul de roade stricate, adunate la întîmplare, ale

acestor vremuri.

Regăsit, s-a aşezat pe coada căruţei.

 

A da de băut celor însetaţi

coborîte din trăsuri pline de praf, întoarse

acasă pentru

a bea o cafea turcească aşa cum numai un bărbat ştie să o facă, pe

malul

unei bălţi sărate – femei

dornice de învăţătura lucrurilor pieritoare. Însetate. Coborîte cîte

una, cîte două, cîte trei,

generaţii de femei după generaţii urmărite de viermele

singurătăţii. “Ba urmărite de iubire”, susţin

ele… Ele între ele, conversaţia

lîncezeşte: femei? O colcăială de resentimente pînă la urmă, gata să

te scoată din minţi. Împărtăşind

amărăciunea: “Spusele lor? Asemenea

cu bălegarul”… Ele, care

determină tipul de particulă elementară… Femei

uscate cu timpul, înlocuite de altele,

vaporizate,

condensate sub pămînt sub formă de sare,

întoarse vii pe această lume din cînd în cînd, rar, coborîte

din trăsuri pline de praf pentru

a bea o cafea

turcească pe malul unei bălţi…

Intriga

Din ce am gîndit, ce

am cercetat? Prea puţin: am văzut eu multe, totul a

fost dat de gata… Am recîştigat o lume.

Ridici o mînă şi drept

mulţumire: ah, scăpărătoare culoare a sărurilor

depuse pe jos… Vîntul

dezgoleşte picioarele femeii pe drum, o

privim din armurile noastre reci, croncănind: refugiaţi

la turnir. Cruciaţi.

Un ameninţător şi ăsta: o roată… Trebuie

să ascundem sfatul: sufletele, nouri, bat din poartă în

poartă. Au loc, vorba lui tatamoşul,

acţiuni pline de tîlc şi ce se obţine din

prapurul de uniune:

îţi dăm, o ţîră, vai de mine, mai

ia. La fîntîna renaşterii. Bem, cu o ulcică, pînă

la drojdie… Jocuri

labirintice cu cai. Călare

pe cîte o coadă de mătură… Cine bea, îşi pierde

memoria. Ca

altă aia, broasca din mijlocul

pietrei din

casă se ridică din păcat şi fuge să

ajute planta, care cere şi ea să bea…

Dezbăraţi de acum de patimi:

cu elementul

umed înfăţişînd o masă: pentru voi sunt puse

scaune, veniţi

şi şedeţi. În vederea eventualelor răsplăţi… Cum,

necum, atunci leul va mînca paie ca

boul ş nu vor mai fi nedreptăţi: cînd? Rîdem:

acesta e un lucru

lămurit… Şi ne arătăm mai preocupaţi de mersul

abolit al apelor

timpului care ies de aici, imposibil

să fie oprite…

Să fiţi pe aproape

ce fum înecăcios! Tuşeşte, se sufocă.

Ard paiele umede în tine, mocnit. Sunt paiele tainei

pocăinţei… Arzi în propriul tău

interior la foc

mic, în singurătate, bătrîne, lasă acum învăţăturile.

Îşi pipăie iar săculeţul cu plumbi,

pentru puşcă: în curînd,

în curînd voi striga “Luaţi Duh Sfînt!”, să fiţi pe aproape…

Cu tatuaje pe mîinile groase, cu

cercei în urechi – îşi dă jos, încet-încet, masca verde,

grea, de plumb oxidat, de pe faţă şi

pocneşte dispreţuitor din degete: mă tot cheamă apa

adîncului din mine, de trei zile, să-mi

sting focul

dar eu sunt surd. “Adevărul e că trebuia s-o rupi mai

demult cu trecutul”… Noul a luat locul

vechiului?

Merge agale, cu capul

plecat, cu ochii în jos, ţinînd în mînă un

toiag şi purtînd pe spate o

puşcă de vînătoare şi o raniţă goală făcută din

piele de ţap. Poate va reuşi să

determine ca anumite evenimente să se producă mai repede.

Sau mai încet.

Punga de cireşe

punga de cireşe din odaie, de pe

masă, vărsată pe duşumea, îl chinuieşte de cînd a

fost să se pună pe picioare, trezit din

patul hotelului, după ce

a visat că trebuie să o ducă pe mama

lui la cimitir, cu sania, bate în lemn – şi în grabă, neînţelegînd

cum de a fost posibil, vărsase

punga de cireşe…

Aude iar văicărelile mamei şi sunetele răguşite scoase de caprele

care căutau de mîncare sub

fereastra

lui! Doamne, dacă

ar putea să o adune la loc, e o pungă mare: cireşe albe şi

cireşe învineţite, răsturnate,

semn rău…

Caprele, corpuri nebuloase, apărute în bolile organice

cerebrale – mîncau

gunoaiele şi ţineau aleea curată. De cînd

a fost să se pună pe picioare, trezit la realitate: îşi spintecă brusc

abdomenul. E plin de sînge. Ce-ai făcut, cretinule! Îşi

ţine maţele în braţe, le scapă. Vezi să nu calci

pe ele! E înconjurat de o

aură, în

stare de tensiune afectivă

pozitivă maximă, obsedat de cireşele răsturnate, o pungă: după ce,

cu o seară înainte, a

analizat orbitele primitive ale unor

comete.

Se lasă viitorul, ca întunericul

Bea un gît de rachiu.

Dacă va curge apă din streaşină pe 2 februarie, primăvara

va fi timpurie: mai bea

un gît de rachiu. Are un gust aparte, care nu

înşeală. Na. Celălalt lasă furca, ia

sticla, hai noroc! E ca vraja glasului unei femei frumoase…

Se lasă întunericul, ca şi viitorul, abia

dacă şi-l pot închipui. Încarcă amîndoi căruţa cu bălegar. E

ca vraja

acelei femei care observase: “Crai Nou în

ţară!” şi

care sparge acum o oală în ogradă şi e gata să spargă toate

oalele în casă,

nervoasă, că voi nu plecaţi o dată cu împuţitura

aia? La ora asta? Unde

să plecăm… Unde se lasă călcată pe rochie Maica

Domnului, treaba voastră! Tot

nebună a rămas, bă, nevastă-ta. Păi

dacă a privit în ochii

bufniţei… Se aude hîrşîitul unui pai de chibrit pe

cutie: căruţa cu bălegar e aproape

plină. Cîteva fumuri de ţigară ieftină. Calm şi

strălucire.

O legătură de amor îngălbenită, boţită

O legătură de amor, vie, înfocată, scrisă mărunt,

plină de picături întinse de cerneală

albastră, pe

margini, cu tăieturi şi corecturi.

O legătură de amor – vine, din cînd în cînd, zgîriind cu

ghearele

tencuiala apartamentului, la etajul

doi, se aşază pe pervaz la fereastra închisă a sufrageriei şi

mă priveşte, parşivă, tăcută, de afară. Eu…

Mă aşez de partea cealaltă a geamului şi-i strig:

te sărut, legătură de amor, eşti

moştenită de la bunicul meu dinspre mama, prin intensitate,

nu vrei să-ţi dai jos, de data asta, masca

veche de liliac?

O legătură de amor îngălbenită, boţită, cu un scris pe ea

greu de descifrat,

dulce

şi amar la recitit: “că este

o altă ţară a noastră pe lumea cealaltă, care cere de pomană”.

O legătură de amor vie, speriată de mine de cîte ori mă

arăt la gura

Muzeului Literaturii Române – în mîini cu anafură

şi vin sfinţit.

Lasă un răspuns