«

»

Cezar Ivănescu – in memoriam

Către cerul ascuns, către neant, către ceea ce trebuie văzut şi arătat, te înalţ, gând liber, cum liber sunt să te trimit către ceea ce te poate învia sau ucide; tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi.

Cu ce curaj, din întâmplare fără margini, neruşinat este curajul meu, te voi căuta aruncând duios ucigătoare săgeţi, raze iubitoare către tine; tu, singura atotiertătoare; eşti întocmai neantul

   O libertate aleasă îţi dau, Privire Creatoare!

Un poet incomod şi derutant. Poezia lui Cezar Ivănescu n-are nici o legătură cu moda literară actuală. Pare preparată în laboratoarele de alchimie poetică din Evul Mediu. Şi totuşi, nu este demodată. Ne atrage deopotrivă prin vechime şi prin noutatea ei radicală.




La rândul lui, autorul este inclasificabil ca om. Iubeşte violent şi urăşte violent. Cu figura lui ascuţită şi privirea rea, de Falconetti al literaturii române, poate să înspăimânte când iese în lume. Dar tot l este în stare de gesturi de o generozitate exaltată. în urmă cu douăzeci de ani, purta cu sine, drept armă, o rangă. Acum obişnuieşte să apară în societate cu un pardesiu şi cu o pălărie care îl fac să semene cu un agent secret englez.

Nesociabil şi ursuz, ia totuşi parte la viaţa colectivităţii cu o ardoare care îl expune celor mai mari riscuri. La 14 iunie 1990 a fost bătut crunt de mineri, fiind la un pas de a-şi pierde viaţa. în loc să se simtă solidar, în urma celor întâmplate, cu scriitorii aflaţi pe o poziţie anticomunistă, s-a condamnat la izolare făcându-i răspunzători pe unii dintre ei – în două cărţi de scandal – de moartea lui Nicolae Labiş şi a lui Marin Preda.
Lipsa de umor, absolutizarea punctelor de vedere, folosirea invectivelor în polemici îi conferă lui Cezar Ivănescu o aparenţă de autodidact agresiv. Când concepe însă spectacole de poezie şi muzică sau prezintă tineri poeţi, aşa cum obişnuieşte să facă de mulţi ani, se vede că are bun-gust şi o cultură aleasă, că este un profesionist şi chiar un artist al lecturii.
Un poet atât de incomod şi derutant nu putea decât să polarizeze opiniile despre sine. Există admiratori şi contestatari ai poeziei lui Cezar Ivănescu. Comentatori situaţi pe o poziţie intermediară nu există. Un critic literar foarte exigent, de la Iaşi, Al. Dobrescu, care din nefericire a abandonat critica literară după 1989, afirma tranşant în 1979, imediat după apariţia volumului La Baaad: „Fruct al unei sensibilităţi baroce, cristalizate în forme profund personale, La Baaad, acest discurs liric ce are forţa copleşitoare a premoniţiilor dăruitului de zei Thiresias, consacră un talent excepţional, probabil cel mai puternic din câte s-au ivit în poezia română din jumătatea în curs a acestui secol.” Chiar dacă n-au mers atât de departe cu evaluarea poeziei lui Cezar Ivănescu, personalităţi de prim-plan ale culturii române, ca Marin Preda, Constantin Noica sau Nicolae Manolescu, au găsit-o la rândul lor foarte valoroasă. După 1989, cel mai bun critic de poezie de la noi, Gheorghe Grigurcu, într-o inspirată prefaţă la volumul Efebul de la Marathon apărut în „Biblioteca pentru toţi”, a evidenţiat încă o dată „noutatea izbitoare a producţiei şpoetice a lui Cezar Ivănescuţ, cu nimic specific îndatorată poeţilor noştri dintre cele două războaie, abruptă ca o stâncă spre care nu există poteci.”


Contestatarii sunt şi ei categorici. Cea mai brutală minimalizare a poeziei lui Cezar Ivănescu s-a înregistrat în anul 2000, în paginile limfaticului săptămânal Observator cultural, într-un articol nesemnat. Autorul anonim al articolului îl defineşte pe Cezar Ivănescu ca pe un „poet mediocru, cultivator de veleitari care să-l aduleze (pe linia donquijotescă a lui Macedonski, dar fără talent şi fără haz)”. El n-ar fi produs decât „versuri precare, fie „muzicale”, şchiop-folclorizante (pe care le „interpreta” ca menestrel, cântând la chitară!), fie aluvionare şi absconse, practic ininteligibile.” Opinia este stupefiantă şi, dacă ar fi luată în serios, i-ar descalifica profesional pe criticii de la Observator cultural, în primul rând pe Ion Bogdan Lefter, directorul revistei, făcându-i să apară în postura unor cititori opaci la poezia bună. Din fericire, nu poate fi luată în serios, întrucât în acelaşi articol este citată, imprudent, fraza lui Cezar Ivănescu care a declanşat furia oficiosului generaţiei ’80: „Astăzi sunt dezamăgit de generaţia optzecistă, la formarea căreia am contribuit şi eu, dar care s-a transformat într-o generaţie de carierişti, de şmecheri, de bişniţari culturali, de inşi fără operă.” Nu este vorba, deci, neapărat de opacitate, ci doar de nobila dorinţă de răzbunare…

Carduus acanthoides
Există, în Bărăganul nostru secetos, o plantă plină de spini, Carduus acanthoides, care dă vara la iveală, în mod surprinzător, flori roşii sau mov cu o mireasmă puternică. Exact aşa ni se înfăţişează poezia lui Cezar Ivănescu: din elemente lingvistice austere şi neprietenoase, repetate monoton, poetul face să izbucnească un lirism exotic, răscolitor. Fascinaţia morbidă a morţii şi erotismul cel mai rafinat, trăirea mistică şi galanteria trubadurescă se amestecă până la indistincţie în efluviile acestui lirism.
Muzica tânguitoare a versurilor, gata de la un moment la altul să se stingă şi renăscând totuşi mereu, ca o neobosită imploraţie, are asupra cititorului un efect narcotizant. Pe măsură ce te adânceşti în lectură, înţelegi că eşti supus unei perfide intoxicaţii, dar, în loc să vrei să te smulgi, simţi plăcerea abandonului şi nu-ţi doreşti decât ca poemul să se termine cât mai târziu.
S-a spus că monotonia prezintă un pericol pentru această poezie. Nu e adevărat. De fapt, după George Bacovia, Cezar Ivănescu se dovedeşte a fi poetul înzestrat cu cea mai mare capacitate de a transforma monotonia în mijloc de persuasiune. Reluările sale obsesive şi obsedante – inclusiv cuvintele întrerupte la jumătate, ca şi cum poetul s-ar îneca de prea multă trăire şi n-ar putea să le pronunţe până la capăt – n-au nimic mecanic. Ele reverberează bogat în conştiinţa cititorului, desfăcându-se în numeroase nuanţe afective. Iată, ca exemplu, Jeu d’Amour (Supremum vale):
„!deci voi muri, – şi alţii au murit,/ deci nu mi-a fost de-nvăţătură,/ o voi sfârşi şi eu într-un sfârşit/ deci tot cu sufletul la gură,/ deci voi muri, – şi alţii au murit,/ deci nu mi-a fost de-nvăţătură,/ o voi sfârşi şi eu într-un sfârşit/ deci tot cu sufletul la gură!// !de fraţii mei lovit cumplit/ şi-ntâmpinat cu nouă ură,/ cu groaza şi cu foamea prigonit/ te-am purtat, suflete, pe gură,/ de fraţii mei lovit cumplit/ şi-ntâmpinat cu nouă ură,/ cu groaza şi cu foamea prigonit/ te-am purtat suflete pe gură!// !ca un Copil Bătrân şi fericit/ acuma plec spre altă-nvestitură,/ acolo unde sunt ţinut uimit/ de Domnul tot cu sufletul la gură,/ !ca un Copil Bătrân şi fericit/ acuma plec spre altă-nvestitură,/ acolo unde sunt ţinut uimit/ de Domnul tot cu sufletul la gură,// !deci voi muri, – şi alţii au murit,/ deci nu mi-a fost de-nvăţătură,/ ca să-l săruţi apoi la nesfârşit/ sărută-mi sufletul pe gură,/ !deci voi muri, – şi alţii au murit,/ deci nu mi-a fost de-nvăţătură,/ ca să-l săruţi apoi la nesfârşit/ sărută-mi sufletul pe gură!”
Nimeni, în afară de Cezar Ivănescu, nu mai scrie aşa (şi nici nu s-a scris aşa vreodată, decât într-un trecut fictiv, proiecţie a imaginaţiei livreşti a poetului). în timp ce mulţi colegi de generaţie sau autori mai tineri îşi disimulează sentimentalismul recurgând la o retorică inventivă şi ironică, Cezar Ivănescu îşi exprimă direct, cu o consternantă „impudoare”, adoraţia şi oroarea, extazul şi deznădejdea. Metoda lui de a anihila spiritul critic al cititorului de azi, despre care se ştie că tinde să ia în derâdere exaltarea (nu pentru că ar fi mai emancipat, ci pentru că i-e frică de experienţe afective riscante, de orice trăire care i-ar putea scăpa de sub control) constă, prin urmare, nu într-o autopersiflare preventivă, ci într-o intensificare-stilizare paroxistică a sincerităţii, în rostirea, cu o voce sugrumată de plâns, a unei rugi fierbinţi, sfâşietoare, în trecerea abruptă la subiect, ca într-un raport către Dumnezeu.
Altă caracteristică a poeziei lui Cezar Ivănescu o constituie selectarea severă a temelor esenţiale: viaţa, iubirea, moartea. Temele derivate nu-l interesează pe poet. El face abstracţie de recuzita imensă de care s-a înconjurat omul epocii contemporane şi-l prezintă, simplu şi direct, ca pe o fiinţă muritoare, care nu
s-a schimbat pe parcursul ultimelor mii de ani. Este o viziune demistificatoare şi mitizantă în acelaşi timp. Ea seamănă cu aceea a sculptorilor greci din antichitate, care îi reprezentau pe oameni fără haine. în poezia lui Cezar Ivănescu sufletul omenesc apare nud, ceea ce înseamnă lipsit de impozantul şi, în acelaşi timp, derizoriul deghizaj pe care şi l-a confecţionat de-a lungul istoriei, cu o imensă risipă de fantezie şi subtilitate.
Astfel privind lucrurile, înţelegem că „arhaismul” poeziei lui Cezar Ivănescu, departe de a se limita la reluarea manieristă a unor tehnici din poezia franceză medievală sau din folclorul românesc, are drept raţiune estetică producerea senzaţiei că autorul exprimă o stare de spirit primordială, neschimbătoare. Un cuvânt de dată recentă nu inspiră încredere, pentru că este în mod prea evident născocit. Unul rămas însă din timpuri de demult, există parcă dintotdeauna, în mod obiectiv, şi ne face să credem că înţelesul lui va fi acelaşi şi în viitor. Impresia aceasta poate fi verificată citind, e pildă, următorul fragment din Lîna de aur:
„!pe valea Bârgaielor/ vale nu şesime,/ aş mai trece călător,/ nu mă ştie nime,/ aş mai trece, nu-i uşor,/ vremea cu greime/ îmi tot pune, miel prior,/ piedici o mulţime,/ ba mi-s firav de-un picior/ boală din vechime/ de pe când căzui din zbor/ dintre îngerime,/ ba pornesc şi nu am spor/ de întunecime,/ se-nnoptează de cu zori/ numai pentru mine!”
Este evident că „vechimea” are aici alt rol decât să coloreze în mod pitoresc poemul. Ritmul de melopee arhaică, naivitatea de tip biblic a lamentaţiei şi a epicii conferă versurilor o aură de atemporalitate.
Ridicată la rangul de artă, monotonia n-are cum să pericliteze, cum s-a văzut, poezia lui Cezar Ivănescu. Există totuşi ceva care o periclitează şi anume o tendinţă de dezagregare. Uneori – şi mai ales atunci când poetul renunţă la muzicalitate şi implicit la forţa ei ordonatoare -, cuvintele încep să se asocieze incoerent. Sarcasmul prozaic („destulă mătreaţă în capul proştilor/ şi mintea lor ouată/ ca o groapă…”), filosofarea ieftină („căci acel care-şi întâlneşte/ suferinţele fizice atroce/ întâlneşte diavolul/ care râde, e poate numai râsul lui/ nebun de suferinţă”) îşi fac loc în masa de combinaţii improvizate. într-o oarecare măsură, aceste momente de dezarticulare a exprimării autentifică lirismul lui Cezar Ivănescu, aşa cum ruperea unei corzi la o vioară poate să arate că pe strunele ei s-a cântat un cântec extraordinar, mai presus de posibilităţile tehnice ale instrumentului. însă, judecate în sine, versurile de acest gen n-au valoare.

Parfumul literar al unei cărţi de scandal
în volumul Pentru Marin Preda, 1996, Cezar Ivănescu îi numeşte, fără ezitare, pe cei pe care îi consideră vinovaţi de moartea lui Marin Preda. El povesteşte că în ziua de 15 mai 1980, Marin Preda a băut de unul singur coniac „Carmel” în biroul lui de la Editura Cartea Românească şi că a plecat apoi, beat, cu un taxi, la Mogoşoaia. Acolo era o sindrofie la care a fost invitat insistent şi nou-venitul de către participanţi, toţi scriitori cunoscuţi (şi mulţi dintre ei având reputaţia de nebăutori, dar poetul-detectiv nu mai face această precizare). Prozatorul a cedat insistenţelor şi a luat parte la chef până după ora 2 noaptea, când cineva l-a condus în camera lui de la etaj şi l-a trântit în pat. A doua la prânz a fost găsit mort în pat.
„Pentru mine – afirmă Cezar Ivănescu cu o convingere neclintită – nu e nimic neclar, aşa cum am mai spus-o, vinovaţi de moartea lui Marin Preda sunt toţi beţivanii care au fost la acea masă la Mogoşoaia.”
Acuzaţia este aberantă. Cezar Ivănescu forţează logica, punând în legătură o petrecere inofensivă cu moartea ulterioară a unui participant la acea petrecere. Moartea oricui este precedată de ceva în care numai un comentator naiv sau furios poate vedea, automat, cauza nenorocirii. Ca să nu mai vorbim de faptul că Marin Preda era, oricum, un om matur, cu putere de discernământ, căruia îi revenea responsabilitatea propriilor decizii.
Cartea lui Cezar Ivănescu trebuie citită, însă, nu ca un document, ci ca lamentaţia unui poet la moartea unui om pe care l-a iubit ca pe un tată. Această lamentaţie este plină de dovezi ale unei gândiri superstiţioase, de invective deznădăjduite la adresa unor presupuşi vinovaţi, de încercări de comunicare ocultă cu cel dispărut – de genul celor făcute de Hasdeu de a intra în legătură cu fiica lui, Iulia, după moartea acesteia. Dacă ne păstrăm calmul în timpul lecturii şi ignorăm tratamentul brutal şi nedrept aplicat unor scriitori, descoperim cu încântare parfumul literar al cărţii. Poetul evocă – şi amestecă subtil cu întâmplări din prezent – vechi legende, face mărturisiri supreme în legătură cu propria lui viaţă, în stilul lui Dimitr Karamazov, descrie stări sufleteşti stranii, greu de descris. Dragostea pentru Marin Preda se exprimă şi prin ceea ce s-ar putea numi o exegeză fulgurantă a operei lui. Intuiţii critice dintre cele mai originale referitoare la o viziune asupra lumii proprie lui Marin Preda sunt risipite cu largheţe, pe întreg cuprinsul cărţii. Iată un exemplu:
„înainte de a da bice cailor Tudor Călăraşu, după ce îl adusese pe copilul Marin Preda la Bucureşti şi se pregătea să se întoarcă singur în satţ îi spune copilului: „Mărine, în Bucureşti, dacă nu ştii ceva, întreabă, domnule!” …asta-i toată diferenţa dintre Siliştea-Gumeşti şi Bucureşti, dintre o existenţă arhaică, tradiţională, pudică, în care experienţa se transmite prin genă şi prin empiria de zi cu zi a gestului şi a actului ritual, rar de tot prin cuvânt, – şi o existenţă desacralizată între ziduri de cetate cu zarva ei maieutică, socratică, histrionică, ipocrită, flecăreaţă…”
Citite ca literatură, chiar şi unele dintre pamfletele caustice şi licenţioase la adresa unor contemporani îşi dezvăluie frumuseţea. O frumuseţe otrăvită:
[…] „acolo, la mormânt, veniseră clownii literaturii române, cei dintotdeauna, clownii şi mâncătorii de colive literare, ăla cu mustaţă de-i cad pantalonii, şi criticul literar „palmă-n cur” […], care trecea pe lângă noi, pe terasă, la Mogoşoaia, ne saluta şi apoi se îndepărta legănându-şi şoldurile şi mângâindu-şi voluptuos cu palma fesele… „Iacătă-l şi pe criticul palmă-n cur!”… se amuza dl. Preda… El se ţinea acum de marginea sicriului…”
Cezar Ivănescu este un mare poet, căruia trebuie să-i trecem cu vederea accesele de furie, dacă iubim cu adevărat – ceea ce înseamnă până la masochism – literatura.

POEZIE. Rod, Buc., EPL, 1968 * Rod III, Buc., CR, 1975 * Rod IV, Buc., CR, 1977 (cupr. ciclurile: Erudita pietate, 1960-1975; Baladele de odinioară; Terra paterna) * La Baaad, Buc., CR, 1979 (cupr. ciclurile: Bătrâna Zoe; La Baad; Sala de gimnastică; La Baad; Bocet; Numitul G.B.) * Muzeon, Buc., Em., 1979 * Fragmente din Muzeon, postfaţă de Costin Tuchilă, Buc., CR, 1982 (ant.; ed. cenzurată; cupr. o notă bio-bibl.) * Doina, Buc., CR, 1983 (ed. cenzurată; ed. a II-a, necenzurată, Tim., Ed. Helicon, 1995) * Rod, pref. de Artur Silvestri, Buc., Alb., col. „CMFP”, 1985 (ant.) * Doina, fragmente, Buc., CR, 1987 (este vorba de un nou vol. cu titlul Doina, complet diferit de primul; ed. cenzurată) * Alte fragmente din Muzeon, Buc., CR, 1992 (vol. se deschide cu o scrisoare de la Constantin Noica din 8 mart. 1980) * Sutrele muţeniei, pref. de Petru Creţia, Iaşi, Ed. Princeps, 1994 * Jeu d’Amour, Tim., Ed. Helicon, col. „Liliput”, 1995 (ant.) * Doina, Tim., Ed. Helicon, col. „Liliput”, 1995 (ant.) * La Baad, Buc., Em., col. „Poeţi români contemporani”, 1996 (amplă selecţie din vol. anterioare; mai cupr.: o scrisoare de la Theodor Codreanu, din 20 nov. 1989, publicată ca postf., un studiu, Cezar Ivănescu şi „teroarea istoriei”, semnat de Theodor Codreanu şi o bio-bibl.) * Rod/ Seed Time and Harvest, ed. bilingvă rom.-engl., trad. în engl. de Maria Sîrbu, Oradea, Ed. Cogito, 1996 (ant.) * Rosarium, Tim., Ed. Helicon, col. „Liliput”, 1996 * Poeme, pref. de Ion Papuc (cu titlul Laudă poetului, în loc de prefaţă), Buc., Ed. Crater, 1998 (ant.) * Doina (Tatăl meu Rusia), Iaşi, J., 2000 * Efebul de la Maraton, pref. de Gheorghe Grigurcu, tabel cronologic de Theodor Codreanu, Buc., Min., col. „BPT”, 2000 (ant.).
PUBLICISTICĂ. Pentru Marin Preda, Iaşi, Ed. Timpul, 1996 * Timpul asasinilor, în colab. cu Stela Covaci, Buc., Ed. Libra, 1997.
TRADUCERI. Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han, trad. în colab. cu Maria Ivănescu, Buc., Şt.-Enc., 1980 * Pascal, Cugetări, text integral, trad. în colab. cu Maria Ivănescu, Buc., Ed. Aion, 1998.

de Alex. Ştefănescu romlit.ro

Lasă un răspuns