«

»

Roxana Patraș: Garabet Ibrăileanu În căutarea formei perfecte

Fără a fi înzestrat de la natură cu harul expresiei spontane, Ibrăileanu a intrat în jocul publicisticii încă de pe băncile scolii, fascinat de strălucirea inteligentei umane, dar intimidat de diversitatea formelor tranzitorii prin care se poate manifesta gîndirea. După ce înfiintează, împreună cu bunul său prieten Raicu Ionescu-Rion, revista liceului „Gh. Rosca-Codreanu”, adolescentul cu vocatie critică porneste, în numele Ratiunii, primele cruciade împotriva conventiilor si limbajului pretios, împotriva „manechinelor” (cum numeste el undeva formele goale), a „împodobirilor” desarte sau chiar împotriva „literaturii”, văzută ca umbră inconsistentă a adevărului. Transant, Ibrăileanu alege să apere „spiritul”, „inteligenta” si arida stiintă a filologiei de orice intruziune impură a scrisului „frumos”.

Mai tîrziu, ca secretar de redactie al „Vietii Românesti”, criticul se vede obligat să-si forjeze un stil propriu, de contrast, datorat nevoii stringente de individualizare în polemicile cu adversari precum Sanielevici, Lovinescu, Iorga sau Mihail Dragomirescu, condeieri de talent, capabili să-si desfăsoare „stiinta” interpretării într-o varietate uimitoare de expresii. Ibrăileanu, însă, capătă faima de „antitalent”: Simion Mehedinti îl consideră un silabisitor bîlbîit, Mihail Dragomirescu îl taxează drept „neglijent”, Iorga îi este complet ostil, Ovid Densusianu subliniază că e „certat” cu gîndirea si cu limba română, iar altii, răstălmăcind vocatia profesoratului, repetă fără încetare că Ibrăileanu nu poate scăpa de didacticism, asemenea pedagogului de scoală veche.

Nici apropiatii săi din cercul revistei „Viata Românească” nu au înlăturat suspiciunile trezite de „stilul” greoi al criticului. Expediată la finalul recenziilor, problema expresiei criticului a fost rezolvată în fel si chip. Un oarecare Andrei Braniste considera că Ibrăileanu se salvează prin capacitatea de a spune clar ce gîndeste . Tudor Vianu sustine că stilul său ajunge la originalitate tocmai prin „neimpunerea unei forme a originalitătii” si mai ales prin adaptarea continuă la directiile urmate de gîndire . Izabela Sadoveanu se consolează cu gîndul că, oricît ar părea de „zgrunturos”, scrisul lui Ibrăileanu se salvează prin fuga de bombasticul efect retoric si prin faptul că „stilul e încorporat în cugetarea sa” . Toate aceste opinii converg spre o idee de fortă a conceptiei magistrului de la „Viata românească”: concordanta între idee si expresie, între gîndire si obiectul ei. Discrete dar nu inexistente, mărcile personalitătii lui se estompează în densitatea unei curiozităti avide, dispusă să sacrifice podoabele pentru a atinge obiective mult mai nobile decît banala etalare a virtuozitătii expresive: surprinderea legăturii organice dintre „realitate” si reprezentarea ei mentală.

Astfel, atacat fără milă de dusmanii ideologici si tolerat cu blîndete de colegii de redactie, Ibrăileanu cultivă pînă la obstinatie imaginea de „soldat al unei cauze”. Nu trecuseră nici doi ani de la înfiintarea revistei „Viata românească” si îl surprindem, deja surmenat si dezabuzat, declarîndu-si dezinteresul fată de formă într-o scrisoare adresată lui Al. Brătescu-Voinesti: „Eu, care mînjesc atîta hîrtie, sufăr… de boala asta, care e în legătură, desigur, cu lipsa de vointă. N-am scris nimic de zece ani (…) În zece ani, dacă scriam, îmi făceam si eu un nume în publicistică si poate scriam mai bine, căci eram mai putin obosit, căci acum sînt foarte obosit (…) Chiar acuma as putea poate scrie mai bine, dacă m-as gîndi cu putere la impresia ce am s-o produc asupra publicului. Nepăsător, cinic aproape, cum sînt, scriu repede ce am de scris si niciodată nu-mi dau tortura de a stiliza, de a da forma cea mai bună de care as fi în stare (…) Am văzut un facsimil al lui Taine. Se vedea un chin de a face fraza frumoasă, corecturi, stersături, care nu priveau ideea, căci forma (…) se datora si iubirii (artistice) de frumos, dar si ambitiei (…) de a face o cît mai mare impresie”.

După cum rezultă din epistola citată, „forma cea mai bună” e produsul unui maximum energetic de care scriitorul este capabil în scopul impresionării publicului. Ca atare, stilul greoi nu ar fi neapărat un indiciu al lipsei de talent, cît al „dezinteresului” programatic fată de opinia receptorilor – riscantă afirmatie pentru „părintele poporanismului”, care a militat în favoarea unei literaturi pentru mase.

Dar mitul nobilei ignorante în privinta artisticitătii discursului critic se spulberă atunci cînd cercetăm, pe de o parte, singurele manuscrise rămase (variantele romanului Adela si Opera literară a d-lui Vlahută) si, pe de altă parte, editiile volumelor Scriitori si curente si Spiritul critic în literatura românească. Atît manuscrisele, cît si lucrările publicate dovedesc că în spatele dezinteresului afisat cu nonsalantă, prins într-o manieră austeră în aforismele din Privind viata, stă răbdarea stoică a autorului dispus să-si recitească si să-si refacă textul pînă cînd acesta ajunge să „spună adevărul”, adică să exprime exact gîndul originar. Tăieturi, reveniri, stersături, adnotările unor mîini străine ce îsi permit să dea sugestii sau să intre în dialog cu scriitorul fac reteta unor manuscrise compozite, confuze si aproape ciudate prin varietatea grafiilor intercalate. Ai spune că mai multe ipostaze cronologice ale personalitătii criticului se întîlnesc între aceleasi coperte sau că, pe scurt, de fiecare dată cînd pregăteste o carte, Ibrăileanu îsi analizează lucid toate textele si alege numai acele file potrivite cu obiectivul vizat, cu ideea cărtii proiectate sau cu asa-zisa „tendintă” manifestată de gîndirea sa în momentul publicării. De aceea, cărtile sale au un izbitor aer de familie (v. asemănarea între principiile de antologare din Note si impresiisi Scriitori români si străini), în linia unui sir compact de „note si impresii”.

Aceasta ar explica si unele reactii bizare. În primul rînd, retinerile criticului de a da la tipar unele volume (cazul romanului tinut zece ani în sertar este antologic!). În al doilea rînd, renuntarea la unele proiecte exact în momentul crucial al corectării spalturilor (cu toate că aparitia volumului Privind viata este anuntată încă din 1922, în ziarul „Miscarea”, nr. 39, 24 febr, acesta se lasă asteptat opt ani). În al treilea rînd, repudierea unor cărti pe motivul că ar fi fost prea pline de greseli de tipar (aici aducem în discutie controversata teză de doctorat, publicată ca volum în 1912 cu titlul Opera literară a d-lui Vlahută, retrasă de pe piată si dată la topit, dar apoi republicată sub formă de microstudii în „Viata Românească”, însă fără modificări majore).

Obsesia „manuscrisului” nesfîrsit si amorf, mixtură de pagini tipărite si de impresii asternute pe fugă cu un scris cumplit de înclinat uneori, iar alteori, limpede ca rîndurile unei domnisoare de pension, se insinuează abia în ultimul volum de critice publicat antum, Scriitori si curente. Prefata la a doua editie e redactată pe acelasi ton umil ca în scrisoarea sus-mentionată: „ Dar un scriitor nu poate – si nu trebue – să scrie totul din nou în fiecare an. E dator, cel mult, să-si trateze vechea operă ca un manuscris (s.n.), în care mai are de făcut unele îndreptări înainte de a fi dat la tipar ”. Că în cazul de fată „îndreptările” nu sînt nici putine, nici neimportante o dovedeste compararea editiilor din 1909 si, respectiv, 1930. Si probabil că recitirea aforismelor compuse în perioada de autocenzură (cînd revista „Viata Românească” a fost nevoită să-si înceteze aparitia) si publicate abia la sfîrsitul războiului trebuie să fi contat în procesul de „re-scriere” aplicat editiei din 1909.

Scurt spus, stilul lui Ibrăileanu poate fi considerat o expresie a unui organicism sui generis menit să stingă distinctia dintre formele trecătoare si fondul original rational. Este drept că principiul integrării organice a formei si fondului poate fi întîlnit încă în primele pagini ale studiului Curentul eminescian, publicat în „Noua revistă română” în 1901 si reluat în Scriitori si curente (1909 si 1930). Refuzul separatiei didacticiste a celor două concepte se transformă într-o adevărată obsesie a integrării contrariilor: individul si societatea, femeia si bărbatul , viciul si virtutea, limba si vorbirea , imaginatia ca extensie si psihologia ca intensie, creatia si analiza, scriitorii si curentele, arta cu tendintă si arta pentru artă, cultura si literatura s.a.m.d. Toate aceste „realităti” ajung în stare de echilibru dinamic, ca în teoria spenceriană a sistemelor sociale, abia după consumarea nenumăratelor procese de adaptare reciprocă. De aici si ezitările criticului, de aici si ostenitorul du-te vino între limpedea conceptie despre viată, cristalizată încă din tinerete, si formele îmbrăcate în nenumăratele variante.

S-ar putea spune, parafrazîndu-l pe Ibrăileanu, că solutia de deslusire a întregului gîndirii sale nu stă în adîncirea analizei, ci în revelarea felului în care el „a privit viata”. Literatura, asupra căreia s-a aplecat cu mai multă atentie, nu reprezintă pentru el decît una dintre diversele forme ale vietii. La fel si critica literară. Forma originară nu presupune, asadar, nici găsirea celui mai frumos cuvînt, nici descoperirea celui mai adecvat concept, menit să jalonze un sistem de teorie literară.

Andrei Braniste, Critica d-lui G. Ibrăileanu, „Adevărul literar si artistic”, seria 2, nr. 4, 19 dec. 1920.

T. Vianu, Cărtile – Scriitori români si străini în „Gîndirea”, nr.5, mai 1927.

Izabela Sadoveanu, G. Ibrăileanu – Studii literare în „Adevărul literar si artistic”, seria 2, nr. 487, 6 aprilie 1930.

În 1930, Ibrăileanu publică trei volume, redactate si corectate probabil în paralel: Studii literare (ianuarie), Privind viata (mai) si Scriitori si curente, Editia a II-a (decembrie).

„Însemnări literare”, numerele 1, 2, 3, 4, 6, 7, 8, 9, 11,12, febr.-mai 1919.

Majoritatea studiilor invocă argumentul conceptiei despre viată a scriitorului („cum priveste el viata”). Dar privirile scriitorului asupra vietii nu reprezintă nicidecum o surprindere a unor elemente din domeniul opinabilului, ci ambitia de cuprinde cu mintea matricea originară a gîndirii autorului analizat, pe scurt, a „filosofiei” sale.

În jurul anului 1933, Ibrăileanu promite editurii „Adevărul” un volum intitulat semnificativ Între bărbat si femeie, neconcretizat ca majoritatea proiectelor de sinteză avansate de critic.

Vezi articolele si studiile unde se expune conceptia filologică de inspiratie antropologică, deprinsă pe băncile „scolii” lui Al. Philippide: În jurul limbii literare, „Viata Românească”, nr. 1, ian., 1926; Ortografia si unitatea limbii, „Însemnări literare”, nr. 20, 29 iunie 1919, Originalitatea formei, „Evenimentul literar”, nr. 29, 4 iulie, 1894, Două particularităti ale dialectului moldovenesc, „Scoala nouă”, nr. 1, ian. 1889 etc.

Roxana Patras

convorbiri-literare

Lasă un răspuns