«

»

Lucian Vasiliu – Jurnal junimist inedit

Despre întâmplări de la „Junimea“ s-a scris relativ târziu: George Banu în 1908, Iacob Negruzzi în 1923. Acest jurnal al lui Teohari Antonescu este primul despre „Junimea“ veritabilă. „Junimea“ în carne şi oase am spune. De asemenea, încă două ipostaze despre Teohari Antonescu: este cel care a iniţiat la Iaşi Muzeul de antichităţi (continuat de ucenicul lui, Orest Tafrali, 1876-1937, istoric din perioada interbelică) şi este cel care a insistat la doi miniştri diferiţi (Petru Poni şi Spiru Haret) pentru lucrări de arheologie urgente dedicate civilizației Cucuteni (în zonele Iaşi, Neamţ, Suceava) şi lucrări de arheologie la Sarmisegetusa şi Adamclisi.

Jurnal junimist inedit

(Din volumul în pregătire: Cezar Ivănescu și Lucian Vasiliu – dialoguri televizate. Despre cărți și nu numai…)

Lucian Vasiliu: – Dacă în emisiunea trecută am vorbit despre o serie de cărți apărute la București la Editura „Floare Albastră“ semnate de cercetătorul Nicolae Georgescu, continuăm dialogul despre Eminescu, despre „Junimea“, în Casa muzeu „Vasile Pogor“, locul unde s-au petrecut atâtea lucruri pilduitoare în istoria culturii naționale…

La Cluj-Napoca, la Editura „Limes“ a apărut un excepțional jurnal, aflat în manuscris original inedit în arhivele muzeelor literare ieșene, manuscris care a văzut lumina zilei grație cercetătorului Adrian Nastasa, grație academicianului Al. Zub care semnează prefața și grație poetului editor Mircea Petean.

Cezar Ivănescu : – Da, aparitia acestui jurnal configurează o mare viziune a „Junimii“. Dacă ne gândim la Eminescu, Vasile Conta, Teohari Antonescu! Iată trei nume de tineri genialoizi pe care „Junimea“ i-a cultivat, i-a impus în cultura românească. Toți trei cu un destin nefericit, adică o viață foarte scurtă, dramatică, toți trei înzestrați la maximum. Lista ar putea continua. Nici Creangă nu a trăit o viață matusalemică, a murit destul de tânăr, dacă ne gândim. Și el ar mai fi putut scrie, ar mai fi putut da opere.

Toi acești junimiști au desfășurat o activitate publică, culturală, politică intensă. Maiorescu a produs și surpriza unui jurnal uluitor, care a uimit urmașii. Prin minuțiozitate, prin exactitate, prin cota imensă de document al epocii, de la acel bildungsroman care era în tinerețe, scris de Maiorescu cu mare acribie (își urmărea formarea lui de mare intelectual) până la epoca în care domina scena politică a României. Și totuși avea vreme să-și facă acele mici însemnări de jurnal zilnic.

Și iată că și acest istoric, acest arheolog de o formatie sigură, solidă, adică de carte europeană (și care a avut și marele noroc să călătorească în situri arheologice) a scris acest jurnal. O surpriză pentru mulți dintre noi, cu atât mai mult cu cât descoperim în el un scriitor foarte bun, o mână de observator și prozator, un suflet sensibil și un presentiment tragic acut. Adică simțim din paginile acestui jurnal un suflet feciorelnic foarte curat, foarte pur, cum rar am văzut printre personalitățile veacului al XIX-lea, care povestește lucruri aparent neînsemnate cu o minuție și o finețe proustiană.

Fleacuri unele dintre ele. Dar în toată această muzică verbală pâlpâie un sentiment tragic și chiar dacă nu am ști nici un amănunt despre biografia acestui personaj, am simțit că este vorba despre un om care va dispărea tragic. Așa se și întâmplă cu această mare speranță a arheologiei românești, care a fost Teohari Antonescu. Recuperăm, prin acest jurnal, o vocatie de scriitor.

Probabil, ca și mai târziu genialul Vasile Pârvan, ar fi fost un mare spirit știinific, dublat de un mare prozator.

Lucian Vasiliu: – Teohari Antonescu s-a născut în 1867, când junimiștii tipăreau la Iași excepționala revistă „Convorbiri literare“. S-a născut la Giurgiu, pe malul Dunării. A mers la București la studii, cu șansa de a-i avea profesori pe Alexandru Odobescu și pe Titu Maiorescu. A primit burse de studii la Heidelberg, la Berlin. A audiat cursuri la Paris și Londra. Revenit acasă, Titu Maiorescu i-a oferit un post la Universitatea din Iași. Câteva lucruri pe care aș vrea să le menționez pe scurt, pentru că acest discurs despre „Junimea“, despre marii actori ai scenei culturale românești din secolul al XIX-lea este inepuizabil. Noi venim doar cu câteva sugestii…

Despre întâmplări de la „Junimea“ s-a scris relativ târziu: George Banu în 1908, Iacob Negruzzi în 1923. Acest jurnal al lui Teohari Antonescu este primul despre „Junimea“ veritabilă. „Junimea“ în carne și oase am spune. De asemenea, încă două ipostaze despre Teohari Antonescu: este cel care a iniiat la Iași Muzeul de antichităi (continuat de ucenicul lui, Orest Tafrali, 18761937, istoric din perioada interbelică) și este cel care a insistat la doi miniștri diferii (Petru Poni și Spiru Haret) pentru lucrări de arheologie urgente dedicate civilizației Cucuteni (în zonele Iași, Neam, Suceava) și lucrări de arheologie la Sarmisegetusa și Adamclisi.

Cezar Ivănescu: – Da, și e remarcabil un lucru. Eu cel puțin poate sunt ignorant în materie, dar jurnalul este o interfață între „Junimea“ ieșeană și „Junimea“ bucureșteană, pentru că la Teohari Antonescu e o privire dublă, adică și junimiștii care au mai rămas la Iași și mediul ieșean și universitar, dar și bucureștean, în același timp. Este momentul acela când „Junimea“ a depășit planul strict ieșean să spunem și a devenit o mișcare națională de primă importanță.

Este, pe undeva, în cazul lui Teohari Antonescu, repetarea unei paradigme, adică cercul „Junimii“, care a propulsat acești tineri de geniu spre studii europene, spre formație europeană, spre cultură solidă și spre mari teme, care mai târziu vor fi valorificate în cultura românească, în cercetarea românească, dacă tot aminteai de Cucuteni, unicat în cercetarea arheologică.

Lucian Vasiliu: – Jurnalul lui Teohari Antonescu a avut un mare succes și sperăm curând să-l tipărim și dincolo de Prut spre uzul celor care iubesc „Junimea“ veche, maioresciană, fiindcă există încă prejudecăți. „Junimea“ este gândită doar din punct de vedere literar: Eminescu, Creangă, marii clasici. Și se uită celelalte direcții, institutii pe care le-au creat junimiștii în continuitate pașoptistă. Acum am vorbit așezați la un birou al lui Mihail Kogălniceanu, de pildă…

(Emisiune TVR Iași din 20 februarie 2007 – transcriere de Alfredina Iacobi)

Revista Onyx,  editată de Centrul Cultural Român din Dublin (Irlanda)

Lasă un răspuns