«

»

Lazăr Lădariu – Mariana Cristescu „Amor prohibit” („Die verbotene Liebe”)

„- Ce surpriză, domnule Joyce! Dumneata, aici,/ între portocale!/ Mă aşteptam să te întâlnesc/ mai degrabă în Montmartre,/ lângă şevaletul japonezului aceluia pletos/ cu degete subţiri şi nervoase…/ De fapt, nu în staţia aceasta doream să cobor./ Am zărit, însă, în curtea Muzeului,/ un cais cam posomorât/ şi m-am gândit să-i spun «Bună seara!»”.

Am considerat, deloc întâmplător, să mă opresc, pentru început, tocmai la aceste versuri din „Conversaţie de seară”, reluate pe pagina a patra, şi, în postura caisului „cam posomorât”, să-i spunem, şi noi, autoarei, „Bună seara!”, însoţiţi de o viziune integratoare a poeziilor domniei sale din cartea „Amor prohibit” („Die verbotene Liebe”) şi de acea stare poetică dominantă, însoţită de acea seducţie a preaplinului convingător. Dovada? Poemul „Blasfemie”: „Mucius Scaevola n-a fost fratele meu./ El nu şi-a jertfit decât dreptul său braţ./ Eu, neavând mai de preţ/ decât inima,/ pe ea am sortit-o flăcării,/ dar n-a ars de tot:/ un ciob mai pâlpâie/ în casa îngheţată a trupului/ coborâtor/ din ’naltul fumegând/ al Crucii”. Sentimentul năvălitor învers al întâmplării devine poezie seducătoare şi, în acelaşi timp, crez  poetic în angajarea imaginaţiei şi inspiraţiei. Deprinderea înţelesului frumuseţii şi tainei versului devine stare emoţională care dă omogenitate poemului, acolo unde tăcerea se opreşte admirativ: „Cine a stârnit vijelia aceea/ nimeni nu ştie./ Bătrânii caişi şi-au clătinat/ cu-nfricoşare/ pletele albe,/ şi-au sfâşiat pleoapele melcii/ de pereţii fântânii./ Argintul din lacrima lor/ a sporit curcubeul/ pe care, orbi/ şi bezmetici,/ nu apucaseră măcar să-l zărească./ Pentru că erau muţi/  şi năuciţi/ de dangătul stelelor,/cineva,/poate chiar Dumnezeu/i-a transformat în lebede.//Astfel s-a întrupat/ Cântăreţul.” („Şi a fost ziua a şaptea”) Sub „dangătul stelelor”, succesiunea imaginilor încântătoare, pe alocuri de-a dreptul surprinzătoare, conduce la materializarea poetică a revelaţiei, a enigmei.

          O stare afectivă dominantă dă şi acea „originalitate în coloratura parodică”, ce situează liricul doamnei Cristescu în contrastul şugubăţ şi ironic, cu o dispoziţie aparte: „Bătrâna capră/ Amaltheea/ şopteşte mulţumită:/ «Din lapte s-a-ntrupat Lumina!»” („Lămâi înflorit”); „Ce te tot miri? Doar ştii,/ Garcia Lorca stă,/ de-asemeni,/ în supermarketul lui Whitman./ Ei, şi?”(„Conversaţie de seară”); „Marginalizat,/ câinele meu/ maidanez/ şi-a luat câmpii/ şi-a şters-ope uşă,/ adulmecând prin vecini/

invariabila tocană/ interetnică.//…// Prin hubloul vasului-fantomă,/ Cinghiz Aitmatov îmi strigă:/ „La treabă!”./ Îi arăt/ absolut prieteneşte,/ limba/ (maternă)/ şi mă întorc:/ mă aşteaptă caii/ despre care se spune că/ nu mor/ când vor câinii.” („Racul, câinele şi caii”); „Paiaţa imperială împarte arginţi/ şi se strâmbă la lume:/ – Ave Caesar!” („Travaliu nocturn”); „De-atâta ambrozie şi nectar,/ o să faci diabet -/ sâsâi Şarpele/ la urechea bărbatului dintâi./ Şi-apoi, ce-ţi veni să-ţi dai coasta?/ O să te doară reumele/ la Potop” („Eden”).

Poezie a viziunii, dominată pregnant de sentimentul sensibilităţii poetice la nivelul imaginarului. Autoarea găseşte, de fiecare dată, cuvântul care „arde” în dualitatea fiinţei, acordând un loc important metaforei în formula poetică adoptată, cu acea dispoziţie lingvistică aparte: „Ninge cu sori peste sufletul meu./ O fi departe, aproape, acel Dumnezeu?//…// Aud lebăda/ în roşul amurg -/ cântecul trecerii/ de pe urmă./ Cocorii străpung văzduhul de nea,/ fiarele urlă şi scurmă./ Nu desluşesc fereastra,/ e troienită de vis,/ Veni-va curând şi-nălţarea -/ori,/ poate, căderea-n abis?/ Aproape,/ departe,/ aproape,/ lebăda cântă mereu./ Sfâşie norii cei negri/ un obosit,/ prea bătrân,/ curcubeu.// Şi totuşi nige,/ ninge cu sori/ peste sufletul meu.” Pasărea Phoenix este „verticală nălucă/ spre nemărginire”, în glasul cerbului se ascunde un „violoncel/ cu corzi din argintul izvorului” („Credeam”); „Mâinile tale -/ stele de mare -,/ fildeş solar/ fremătând cu mirare” („Obsesie”); „Inima -/ amforă plesnită/ în cenuşa dimineţii” („Relicvă”); „Maci sângerii sfâşie albul zăpezii” („Între oglinzi”); „Lacrima de argint/ despică liniştea oglinzii,/ sărând ochiul întors al luntraşului.” („20 iulie”); „Decât crinul imperial/ nu-i mai prejos floarea scaiului,/ nici firul ierbii decât sabia de Damasc” („Visând Altamira”).

Sobrietatea gândirii, vulcanică şi captivantă, însoţită, aşa cum mai spuneam, de o dispoziţie lingvistică aparte, dovedeşte acea „perseverenţă în evoluţia poetică, dublată de efortul concentrării semantice, totul exprimat prin acea viziune insolită a potenţării metaforice:  „Am ostenit mereu să îţi spun:/ Cuminecă-te când intri în mare!/ Încă e plin ulciorul cu vin, din cel bun,/ dăruit de stăpân./ Altfel,/ odaia se năruie-n pulberi solare.//…// A sare miroase petala de măr,/ până şi-agrafa de aur/ din negrul meu păr/ respiră, în noapte,/ catrene.//…// Mânzul cel alb nechează a drum,/ în vatra plesnită a iernii,/ acum,/întreg a rămas doar pocalul/cu urma subţire a buzei de scrum.” („A sare miroase petala de măr”); Strigătul cocoşului/ sfâşie pleoapa grea/a dimineţii./Complici,/el şi ea/se întorc/fiecare/pe altă parte.” („Clovnii de ceară”); „norocul meu se plimbă prin târg/ cu laba ruptă,/de inimă nu mai vorbesc./Ar cumpăra şi el un suflet, da’,/ de unde nu-i,/ nici Dumnezeu nu cere.” („Aş cumpăra un suflet”).

Reconsiderare a lirismului, prin chiar materia şi aria lirică diversă, prin puritate lexicală, talent, rafinament, subtilitate lexicală, cartea „Amor prohibit” a Marianei Cristescu, cu versiunea în germană a doamnei Elena M.Câmpan, este o frumoasă surpriză şi o confirmare a deplinei împliniri şi maturităţi poetice.

 

 

 

Lasă un răspuns