«

»

La Agapia, cu poetul Gheorghe Simon: « Măicuţele, transparente ferestre prin care priveşte Dumnezeu »


Când crezi că ai realizat faptul că eşti destinat poeziei ?

– În clipa nedumeririi de sine, când nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine. Nici prea devreme, în cruzimea vârstei infantile, dar, nici amânând, lenevind în comoditate, mai aproape, trezindu-mă oaspete, în casa copilăriei, ca o înstrăinare de mine însumi. Până la revelaţia iubirii, când nu ştiam cum să fug de mine, refugiindu-mă într-un nume, la fel de străin de mine, întrucât, răspundeam mereu cu acel Eu, faţă de întreaga vecinătate, atât de stranie, prin vacuitate. Frica de a mă întâlni cu mine însumi a indus, prin poezie, de a nu fi un intrus, în acea abisală, terifiantă lume, al unui Nimeni, de odinioară sau de adineauri. Nici acum nu ştiu dacă am realizat întâlnirea cu acel, straniu, Nimeni. Doar în Biserica Adormirii Maicii Domnului, la sfânta liturghie, pregătit de cu seară, de mama grijulie, abia aşteptam să-i admir pe Sfinţii cuminţi din icoane, mirându-mă că ei mă întâmpină cu o carte în mână, deschisă. Nu înţelegeam nici un cuvânt, nici o literă, imaginându-mi mereu că întorc pagina, să răsfoiesc, în atât de tainicele, albe, pagini, cum îmi apăreau şi chipurile măicuţelor, cu veşmintele lor negre, dar cu feţe inocente de albinuţe, de transparente ferestre prin care priveşte Dumnezeu. Numai la adunat fân, prin poiene însorite, vara, imi apăreau ca nişte grăbite furnici. Poezia era deja în mine, în sufletul meu, numai că trebuia să-i dau un nume. Poezie înseamnă iubire: rodnicie de suflet, încumetare de sine.


Prin care poet ai descoperit poezia ?

– Poezia e concepţiune, concepere a sensului creaţiei: comprehensiune a umanului din noi, dar şi aprehensiune faţă de realul agresiv, convulsiv şi posesiv. Poezia e şi ea o creaţie, dar de gradul al doilea, faţă de Logosul primordial, faţă de Verbul jertfitor, ca o înviere a Duhului primenitor, şi căruia îi e refuzată orice ierarhie. Ierarhiile sucombă, după cum ştii, pervertite, în căprării, generaţii, promoţii, încât, Canonul creaţiei e mai mult o constrângere, decât o cale de mântuire a sufletului, prin rostire. Şi vai de creatorul care se substituie Creatorului ! Substituire înseamnă smintire. Curios, dar mie, poezia mi s-a relevat prin orele de filosofie, de la liceu. Singurele, de altfel, în care eram liberi, în nerăbdarea adolescentină, de a fi noi înşine, liberi să ne împodobim ideile, în tentativa de a ne iniţia în jocul ielelor, neîmpiedicaţi şi nedresaţi, ca la celelalte discipline, neinhibaţi de nici un obstacol, încât percepeam lumea ca pe un miracol, iar cuvântul ca pe un har de la Dumnezeu. A urmat, apoi, revelaţia sfintei triade a poeziei române : Blaga, Barbu, Bacovia. Abia mai târziu, la facultate, m-am încumetat în explorarea eonului eminescian.

Consideri cenaclul literar o şcoală sau o pierdere de timp pentru un tânăr scriitor ?

 – Cenaclul literar e absolut necesar pentru un tânăr scriitor, mai ales dacă mentorul e un bun distribuitor, un dirijor, un cititor nepărtinitor, unul care să aibă darul distingerii, al exigenţei şi al autorităţii netutelare. Totul e să ştii când să te retragi, altfel existând riscul, inevitabil, al contaminării lirice, al pastişării inofensive, al parodiei înşelătoare sau, mai grav, al plagiatului recuzabil. Ajungi să scrii precum liderul  grupării. Şansa e că poţi să-ţi auzi vocea, beneficiind şi de opiniile pertinente ale auditoriului, chiar dacă ţi se par dure sau impertinente.

Cu cine te-ai asocia ? Cu prietenii sau cu poezia ?

 – Cu poezia, mai întâi, pentru că poezia e semnul unei înalte şi desăvârşite prietenii, al unei supreme împăcări. Poezia e şi curajul, buna îndrăznire, precum arta iubirii,  asumarea mărturisirii, fără rest,  ca dezvăluire a sufletului întristat de moarte. Poezia eşti tu însuţi în stare de veghe. Ea nu presupune politeţuri, înlesniri, explicaţii, justificări, interpretări, nu e făţarnică şi nu se ascunde. Doar cuvintele o pot trăda. Poezia e o rană prea adâncă pentru a o putea ascunde. În timp ce prietenia e o întâmpinare sublimă.

Dostoievski, în Fraţii Karamazov, descrie o scenă dură, în care un câine este păcălit şi înghite un boţ de mămăligă, în care era băgat un pumn de ace. Speri că, în viitor, omul nu va mai face sau asista la astfel de cruzimi ? Încotro ne îndreptăm ?

– Omul, ajuns la capătul răbdării, fiind el însuşi un ghem de cruzime, va rămâne spectator al nelimitării spectrale, victimă a inepuizabilei înzestrări exterminatoare. Ne grăbim orbeşte spre un (nou) început absolut. În aşteptarea Îngerului Exterminator, nu mai putem avea răbdare. Aşteptarea e obositoare şi ne scoate din minţi. Păcăleala, negocierea, şmecheria, băşcălia, circul, momeala, ghicitoarea, învoiala, convenţia, drăgălăşenia, toate fac parte din meteahna umană, pierzând orice urmă de creaţie, fiind mai aproape de un fel de năstruşnicie, când nu mai ştim ce să facem cu noi înşine, având ca oaspeţi Plictisul, Sictirul şi Lehamitea, dracul întristării, de care se tem isihaştii. Semiologia a înlocuit Demonologia. Semnul a atotputernic, în timp ce înţelesul nu mai are nici o şansă de a ni se revela, epifanic. Sensul, pipernicit şi prizărit, e tot mai hulit în Cetatea în care tot ce aminteşte de suflet trebuie hulit. Asistăm la o Cruciadă a semnelor, o migraţiune oarbă, arbitrară, închinîndu-ne la o inter-faţă, care sucombă într-o structură binară (zero şi unu), fatală. Or, mîntuirea noastră presupune o viziune treimică, egal mântuitoare şi neîmpărţită, ci doar împărtăşită. Altfel, vom avea parte doar de migrări de semne, de accesări gratuite, pe care nu le mai citeşte nimeni. Rămânând în imperiul semnelor, vom sfârşi noi înşine ca semne, glife hieratice, în Cartea Vieţii, cu paginile albe.

Nicolae Sava ziarul Ceahlaul

Lasă un răspuns