«

»

Eugen Emeric Chvala – versuri

egoist

          I.

Şi dacă plec
să nu mă cauţi
voi fi undeva…
unde Lumina mea va fi a mea
unde gândul meu va fi al meu
unde lacrima mea va fi a mea
unde norii mei vor fi ai mei
unde umbra mea va fi a mea
unde…
unde dragostea mea va fi a oricui o va primi…

 

          II.

 

ce preț are dragostea?
uneori prețul pe care nu îl putem plăti, ar însemna să ne anulăm…
e adevărat că atunci când o primești în sufletul tău pe ea… dragostea… umbra ta fuge?
e adevărat că odată cu nașterea ei, a dragostei, mor multe vise şi speranţe pentru a face loc viselor şi speranţelor ei, ale dragostei…?
hai sa nu spun dragoste, să nu mai creadă cineva că sunt îndrăgostit… să spunem prietenie…amiciție… etc.

tot aceeaşi este ideea de bază…

 

 

 

 

 

          III.

 

un ciocan!…

da… am nevoie de un ciocan
să sparg ceva unde am… ceva…
ceva ce se cere afară, să respire, să strige, să fie auzit…
ba nu… mai bine un lipici, un lipici puternic care să ţintuiască acel ceva acolo, ascuns, pe veci…
de ce să iasă?
de ce să strige?
dacă deranjează pe cineva?
mai bine să îmbătrânească acolo,

frumos, cuminte…
am găsit!…

nici ciocan şi nici lipici…
o colivie
pentru suflețelul meu e de ajuns şi una mică, mică, mititică…
mititică…ca el…
ca suflețelul meu…

 

          IV.

 

cioburile s-au împrăştiat aiurea fugind care mai de care în căutarea unor…alte cioburi…m-am împrăştiat încercând să mă regăsesc…am fugit încercând să mă caut…încercând să mă împac cu mine, aşa cum mă ştiu, cum mă vreau, cum mă plac… eu pe mine …eu pe mine… eu pe mine…

 

 

 

de ce oare…?

 

Tu crezi că iubirea este o glumă?

Întreabă-mi inima…ea o să îţi spună…

…O să-ţi  spună ce amarnic mă doare…

Şi întreab-o de ce…de ce oare?

O să-ţi spună, cum zâmbetul tău

îmi creşte în sufletul greu

Cum viața din mine tresare

când lacrimi pe obraz…îmi curg

Curg şi eu…

de ce oare?

Mă lasă s-adorm ne-mblânzit

Pe marmura-ţi rece de-obraz pustiit

Pe-altaru-ţi de jad

Înmiit

Căci fug de vorba-ţi ce doare…

De ce oare…?

ascuns în noapte…

 

Atunci când ai plecat iubito…luminile s-au stins…

Stelele s-au culcat, iar cerul n-a mai avut decât

                                                                  apus,

Greierii şi-au pierdut graiul şi florile şi-au

                                                decolorat alaiul.

Când ai plecat,atunci un pic din mine a anulat totul

                                                               din jur…

 

Rămânând doar el…acel pic numit tristețe.

Nu știu dacă întoarcerea ta ar mai repara ceva

E greu să reaprinzi o stea, să redai culoarea

                                                               Florilor…

Şi aproape imposibil să mă redai pe mine zorilor…

 

Noaptea mă ascunde în mantia sa…

În timp ce sufletu-mi plâns, refuză să mai vrea

Căci visul s-a spart…stelele s-au culcat

Iar cerul, nu a mai avut…decât un  apus

 

dorului bradului

 

Dorul mă-mbracă în mantia sa,
mă sfarmă în cioburi,
iar ploaia
mă ia…

Secat de nevoi, departe, mă ard
în focul străin.
Am fost cândva
brad…

Graiul cel dulce de-acasă
mă doare,
Mi-i sufletu’ plâns
Şi rănile-mi doare…

În vis te sărut, măicuță bătrână,
În bra
țe te strâng
mămică…
sau
mumă…

… Şi dorul mă muşcă
în fiece zi,
ochii mi-s goi şi trişti şi pustii…
Dar gândul că mâine acas’ voi purcede
M-ajută să fiu şi azi
un brad…
verde…

 

 

 

 

Lasă un răspuns