«

»

Lazăr Lădariu şi „Secunda de pământ”


„Grădinile suspendate ale Poetului sau prăbuşirea în cer”
îmi intitulam un comentariu trecut, vorbind despre „Vecerniile memoriei”, un alt volum de versuri  al al lui L.L.. Şi spuneam atunci despre lirica sa, comparând-o, ca şi pe cea despre care vorbim acum –  „Secunda de pământ” -, cu luxurianta  grădină ridicată, în miezul deşertului, de Nabucodonosor, pentru Semiramida, regina sa persană, afirmând că, asemenea acesteia, din filele cărţii imaginaţia clădeşte, ca dintr-un abur de vis, bătrâne trepte de piatră prinse în încleştări de ramuri verzi, pe care, urcându-le, îşi vor fi tocit gândurile înţelepţii, ocrotiţi de arbori cu rădăcini în cer.

 

„Cuvintele mele zice Lazăr Lădariu –
sunt ca munţii,
ca stâncile adunate
snop de aur în mâna lui Dumnezeu;
 
cuvintele mele,
de departe privite,
au forma văzută
doar de cei care urcă muntele;
 
cuvintele mele,
înşirate pe spinarea ceţurilor,
sunt ca stâncile
din pumnul zilei;
 
cuvintele mele,
invers rostite,
s-ar putea să vă sperie,
în oglindă privite;
 
cuvintele mele,
ca o cometă,
ca un urs greoi,
ar putea uimi ochiul;
 
cuvintele mele
sunt ca munţii,
ca stâncile sunt.

În grădinile suspendate ale poetului, în totala ei libertate,/ seara îşi sună bănuţii copacilor,/ şi apa verde-i/ o iarbă rece,/ tăcută/ şi fără nădejde;// prin singurătatea închizându-se-n sine,/ pentru ora vânătorii/ din ţesuturile ei moarte, / floarea învie;// în aşteptare,/ seminţele înving gravitaţia/ pentru viaţa plantelor de azi şi de mâine.” „Pete de iarbă au răsărit după ploaie” se intitulează poemul din care am citat fragmentul, superb, după mine, care esenţializează estetica autorului. Este un poem al statorniciei, al durabilităţii şi permanenţei Omului, dar şi ale Neamului românesc, acceptând  marea trecere, dar învingând gravitaţia. Deşi, de este un loc de treceri uitat,/ acolo, acum m-aş întoarce” – mărturiseşte autorul, într-un alt poem, astfel intitulat. Nimic nou, până aici. „Repetabila povară” a Poetului. „Clipă, rămâi!” – strigă şi Faust, în opera lui Goethe. „Opreşte trecerea!/ Ştiu că, unde nu e moarte, nu e nici iubire – şi totuşi, Te rog: Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.” – spune Lucian Blaga, „În Marea Trecere”… Iar Dante avertizează, la Poarta Infernului: „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate…” Dar tot el spune şi… „Mai bine cu tine în Infern, decât fără tine în Paradis”…

Versuri de tinereţe? Nicidecum. Este Lazăr Lădariu un poet romantic? Un romantic târziu, mai degrabă, cu accente impresioniste, chiar suprarealiste pe alocuri, cu capul şi sufletul pline de poezie, de literatură, în general. Sub aspect cronologic, da, sunt poeme de relativă tinereţe, cele din „Secunda de pământ”. Dar există, oare, o vârstă a poeziei? I-am citit toate cărţile, m-am ocupat de 99,99% dintre ediţii şi pot spune, cu mâna pe inimă, că nu am sesizat nicio diferenţă – stilistic vorbind, şi ideatic – între poezia de acum 20 de ani şi cea de azi.  „Stilul este omul însuşi” (Le style est l’homme meme) spunea naturalistul francez Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon (secolul 18), şi viaţa confirmă. Şi poezia lui Lazăr confirmă. Reperele sunt aceleaşi: obârşia, casa părintească, părinţii, strămoşii, credinţa, frumuseţea plaiului, oglinzile sufletului, zbuciumul, marea trecere… Permanenţe.

Element fundamental, la care se întoarce mereu şi mereu, precum „râurile se întorc la izvoare”, Casa mea de pe deal/ cu câte o oră coboară la locul ei/ pe un val nevăzut cu ochiul” . Nota bene: „coboară” – nu alunecă, nu se prăbuşeşte! – , coboară din vis, „de pe deal”, din universul ondulat, cum ar spune filosoful Lucian Blaga, către Geea – Mater – Pământul, pentru a renaşte din mirabila lui sămânţă. Veşnicia născută la sat – declarată şi statuată ca atare de marele filosof – apare şi în poemele lui Lazăr Lădariu, doar că dinamica gândului ardelenesc „dus până la capăt” transcende condiţia telurică a obârşiei, către înalta comunicare cu Divinitatea. Citind „Apele trec, pietrele veşnic rămân”, ca icoane de abur ni se perindă prin amintire chipurile ţăranilor îndemnaţi la revoltă de Radu Gyr ori cel al fratelui Mihai, din Idicelul naşterii, cu care poetul se identifică suind Golgota Neamului.  

 
Fost-am  Iisus chinuit în celule,
fost-am şi lacrima din cântul păgân,
am scrâşnit şi am plâns, supus, că ştiam:
apele trec, pietrele veşnic rămân.
 
Fost-am cel mereu înjugat de nevoi,
fost-am călcat şi de vicleanul cel spân,
sorbit-am aerul ca laptele sfânt:
apele trec, pietrele veşnic rămân.
 
Fost-am cu voi prin Siberii reale
şi în cele din gând prin ceruri stăpân,
cunună de spini eu purtat-am convins:
apele trec, pietrele veşnic rămân.
 

Sunt repere fundamentale care îi prefigurează lirica şi pe care le vom regăsi, leitmotivic, în toate  volumele de mai târziu. Avem de a face, încă de acum, cu o poezie originală, care se va dovedi inconfundabilă, de o senzualitate aparte, cu lumini discrete, cu mirări şi întrebări fundamentale, care ne trimit cu gândul la estetica blagiană şi la cea a lui Emil Cioran, Lazăr Lădariu fiind ardelean până la ultima fibră, fapt ce nu-l împiedică însă să îşi împrospăteze uneori pana în seva speranţei unui „ev aprins”: „doar ochii/ priveau spre Numele mare al inimii/ pe ape trezite urcând/ şi cântecul doar acolo lin începea/ înainte de sine,/ semn viu al timpului nou”. (Şi cântecul doar acolo lin începea)

Faust modern, fiu risipitor, aidoma tuturor creatorilor, poetul se mărturiseşte:

Am trecut prin toată otrava viiturilor,
spinii mi-au muşcat lacomi din carne,
nicio grijă, ăsta-i rostul lor, de-a fi spini;
 
mi-am oblojit rănile
cu luminoasa iarbă a zăpezii,
apă,
câtă privirea, am văzut
înapoi
şi-nainte,
gândul meu
pasăre adormită-n copac,
un  rod care pică;
 
mi-am lepădat, pe rând,
piele cu piele,
toţi pe lângă mine-au trecut,
am auzit orele în mări născându-se
şi-un cutremur prin toate;
 
nimic cu mine n-am luat,
şi-acum m-am întors
cu mâinile goale.
 

„Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea.” – scrie undeva Lucian Blaga. Aşa este. „Apele trec, pietrele veşnic rămân” – exclamă şi autorul de faţă.

Un poet fără vârstă, care îşi restitruie şi se restituie sieşi, venind către noi acum cu un nou, fascinant, volum de versuri, în veşnic proaspăta căutare de ideal, dislocând faustic spaţii mari de abur, în inconfundabila sa plutire deasupra lumii celei de toate zilele. Coboară din nou din „grădinile sale suspendate”, Lazăr Lădariu, acelaşi, şi totuşi altul, în „Secunda sa de pământ”:

„Să ascult cântecul unic
          la munte am venit cu inima-ntreagă,
măr rotund pulsându-mi în carne;
         
          la piatră am venit,
                       mai tăcut ca niciodată,
                                 să învăţ lecţia cufundării
                        în cuvântul fără întoarceri;
 
          pe câmp am ieşit
                        cu tot alfabetul germinaţiei,
                        să cunosc respiraţia acelui mesteacăn;
 
          pentru o gură de aer
                        muntelui,
                                       pietrei,
                                                 câmpului
                     le dăruiesc acum
                     secunda mea de pământ.
 
                     Secunda ce sunt.”

 

Este o carte foarte frumoasă, mi-a făcut plăcere să lucrez la punerea ei într-o formă accesibilă cititorilor şi, în loc de orice altă încheiere, vă voi reda încă una dintre poeziile care îmi încălzesc sufletul.

 Rugă de joi
 
Doamne, nu mă osândi acum,
pentru cele de mine niciodată gândite,
niciodată făcute,
ci, mai degrabă, aprobă despicarea cerului
pentru durerile noastre
de o întreagă Vinere a patimilor
de nimeni niciodată ştiute;
 
Doamne, mersul acesta pe ape,
precum şi dansul pe sârmă,
e incomod deja,
şi încălţările
ne muşcă groaznic câlcâiul
obişnuit doar
cu trecerea prin pasajul
într-o zeghe de zebră;
 
Doamne, întoarce-ţi faţa acum
spre cele lumeşti
şi salvează-ne de toate
mizeriile de-o zi
ratată,
ca iubirea, ca iarba călcată
între două trenuri
întotdeauna de noapte.


MARIANA CRISTESCU

Lasă un răspuns