«

»

Petruș Andrei, poetul

     Poetul Petruș Andrei este membru al Uniunii Scriitorilor  din România, este autorul a paisprezece volume de poezii dintre care amintim volumul de debut ”Descântece de inima rea” (Editura Panteon, Piatra Neamț în 1995) și volumele apărute  în 2011: ”Oul fermecat” Editura Sfera, Bârlad; ”Și vremea nu mă vremuiește” Editura Sfera, Bârlad; ”Cumpănind cuvinte” Editura Tipo Moldova, Iaşi. În 2012 a apărut volumul ”Fântâna și izvorul” la Editura Sfera , Bârlad.

 Invitație la lectură

    Am recitit zilele acestea volumul de poezii „ Fântâna și izvorul „ al poetului Petruș Andrei. Deşi eram la a doua lectură, am rămas profund impresionată de noutatea expresiei, de muzicalitatea rimelor bogate, de îndrăzneala gândurilor. Din punct de vedere structural, volumul este alcătuit din șapte capitole toate având ca temă tarele societății contemporane.

Poezia care deschide capitolul „ Fabule” , intitulată „ Fântâna si izvorul”   dă  titlul întregului volum, și este o metaforă prin care CUVÂNTUL este văzut ca FORMĂ ce poartă sensul, ideea, dumnezeirea. În același timp exprimă și concepția poetului despre fabulă, ca poezie cu fir narativ care ascunde sub învelișul explicit, tare grave care marchează lumea contemporană lui. Astfel „izvorul” vorbind cu ” fântâna” „I-a zis cu vocea cristalina: / Ai roată nouă și ghizdei,/ Ai lanț și ciutură tu ai/ Chiar cană poți avea de vrei, / dar la drumeț n-ai ce să dai./ …Nu căuta doar forma goală/Ci apa dragostei eterne./ Deși uniți vom fi mereu /Tu ești doar FORMA, FONDU-s eu.” Credincios acestei idei, poetul, fin observator, creează fabule prin care privește realitatea cu atenție, criticând cu dispreț și dezaprobare urâtul epocii în care trăim. Personajele sunt de fapt măști sub care se întrezăresc trăsături umane, animale alese cu măiestrie, să redea cât mai fidel caracterul personajului pe care îl reprezintă. Astfel „câinele” poate fi simbolul prietenului devotat in” Câinele vândut”sau al celui care-și păstrează demnitatea chiar si in condiții neprielnice. Exemplul este Dulaul care declară cu mândrie: „ Sub stele dorm, pe-un braț de fân/ Eu însă n-am niciun stăpân…/Să dorm pe câmp, in frig, flămând/ Eu libertatea nu mi-o  vând”. ( Cățelul de odaie și dulăul) În fabula „Lupul și câinele „   demnitatea omului care nu acceptă poziția de slugă, apare în antiteză cu  slugărnicia, umilința și lipsa de demnitate a  actualilor oameni politici. – Tu la cine-ai aderat?/ – De nu-ți e cu supărare/La cel care-mi dă mâncare/…Cum adică? Pentr-un blid/ Să ader la un partid?/…Eu să-mi hămăiesc cuvântul/ până mi se-arunc-un os?/ Rămâi, câine, sănătos,/ Nu vreau lanț și nici bucate/ M-am născut în libertate.”/                  Vulpea a rămas simbolul vicleniei, minciunii și lăcomiei, în timp ce corbul nu se mai lasă îmbrobodit afirmând:” Neghiob am fost, m-am deșteptat”. Dihorii, animale cu miros dezgustător sunt simboluri ale celor care nu-și iubesc țara în care trăiesc ei și au trăit strămoșii lor. Ba chiar o „dihorizează” cu pretențiile lor deșănțate. „Maeștri în găinării/ Vom ataca gospodării/ Iar pe stăpâni îi vom goni/   Și-n veci de veci vom stapâni…/ Că satul ăsta-i fără câini/” Cele mai multe fabule au la bază dialogul prin care textul capătă caracter de scenetă, este mai atractiv și mai vioi, iar limbajul este  viu, natural, apropiat de limba vorbită, contribuind la realizarea umorului și a ironiei cu care se satirizează defectele.

În capitolul ”Zodiac necenzurat” autorul folosește numele zodiilor pentru a ascunde sub ele ironia și sarcasmul cu care  condamnă metehne omenești  intâlnite în lumea contemporană. De remarcat ” Zodia cânepei” în care sunt condamnate drogurile. In prima parte autorul îi definește pe cei care le utilizeaza ca ”bolnavi ai lumilor moderne/ Iluziile-și cumpără cu bani.” iar în finalul poeziei  li se adresează direct:  ”Năravul căpătat îți e fatal/ Și mi te lasă furtunosul val/ Cu trupul și cu mințile bolnave.” ”Zodia cârtiței ”satirizează pe  denigratori,  în ”Zodia peștelui” este pedepsită lăcomia, iar în ”Zodia porcului” prostia și mojicia. Femeia ,vedetă de televiziune, este zugrăvită în ”Zodia Venerei” : ”te amăgește cu nimicuri/ Prin zeci și zeci de șiretlicuri/ Se-mbracă parcă se dezbracă/ În ciuda ochiului să facă/ Își lasă dezgolit buricul/ Ca să-i poți observa nimicul/ Bun simț nu are, nici pudoare/ N-au vino-ncoa , ci du-te-ncolo.” Cu versuri acide zugrăvește autorul și personaje  reale din viața noastra politică. De citit ” Zodia boului”, ”Zodia prostului” sau ”Zodia vulpii ” in care vulpea nu-și mai face  vizuini / Și n-o prinzi la furat găini/ Că are alte bunătăți/ Și conturi în străinătăți./ Că-i a norocului mireasă/ Metresă și ministereasă./ Cum știe…să mintă/ Ea poate-ajunge președintă. / Mișcând din șold și dând cu mopul/ Atrage prostul și netotul/ Și păcălește idiotul.”/

Capitolul ” Caractere” are la pagina 112 poezia ” Banii” prin care poetul definește fața și reversul  atotputernicului zilei: ” Că face și desface/ Și poate, ca în timp de pace,/ Chiar de-a războiul să se joace./…Din mut, el face-un vorbăreț/ Și, dintr-un prost , face-un isteț/ Iar din timid un îndrăzneț./ Cu bani modifici zodiacul/ Ori mi te faci frate cu dracul./ Poți face-oraș dintr-un cătun,/ Din om cuminte, om nebun/ Iar din soldați, carne de tun…/ Cu bani ajuți pe cei săraci/ Pe dezbracați poți să-i îmbraci/ Și artă faci, de vrei să faci.” Bun pamfletar, poetul Petruș Andrei ne aduce în față  personaje ale lumii mondene și politice. O galerie de monștri: Demagogul ”Văzându-și doar propriul interes/ Ne duce iar de nas cu vreo minciună”, Flecarul  ” Spune ne-ncetat verzi și uscate/că pică frunza ori că bate vântul/ Ceea ce vezi și tu bine-nțeles.” Impertinentul, Infatuatul, Lașul, Mafiotul, Mascăriciul ” ca șef de stat/ ca rege ori ca împărat/ Nu credeți c-ar fi circ curat?/” , Plagiatorul, din a cărui faimă rămâne  ”fumul”, scrumul” și ” ofilite flori”. Prostul încheie capitolul Caractere. De fapt asupra acestui  personaj revine de multe ori, fiindcă  astăzi ” boala asta-i zgomotoasă”…/Că proștii dau val după val/  Specificul național.”/ Iar ” Proștii  într-atât ne invadară/ Și cel fără de carte și titrat/ Că de-am putea să-i vindem în afară/ Tot bugetu-ar fi echilibrat”/( Când va fi să plec)

În ” Sonete satanice”, deși constrâns de rigorile prozodice specifice, reușește să zugrăvească lumea contemporană într-o viziune apocaliptică. Lumea care ne înconjoară este un ”Infern” Aici ” Eu am văzut pe viu, chipul durerii/ Al disperării-al groazei și-al tăcerii/ Și-al deznădejdii, pustiit de jale.” Fiecare poezie arată cu infinită indignare și durere iadul in care se zbate un întreg popor. Propoziţia condițională ” De vreți în iad” este urmată de un imperativ…”duceti-vă-n spitale”, ”porniţi televizorul”, ”vă recomand orașul”,, ”uitați-vă-n reviste”,, ”aveți un loc in iadul de pe stadioane”, ” intrați în discotecă”, ”în Parlament să mergeți”, ”De vreți în Iad/ Veniți în tribunale”, ”De vor în Iad, poftească-aici turiștii”. Acestui sentiment de tristețe devastatoare i se opune ,in poezia ”De unde?” încrederea în dragostea a cărei putere vindecă și învinge: ”De unde adunăm atâta ură?/ E-o nebunie nemaiîntrecută/ De parcă toată lumea bea cucută,/ Când văd că omul pentru om e fiară/ Că între ei se bat și se omoară/ Eu tot mai cred că dragostea va-nvinge.”

 Poeziile din ultimul capitol CREDO exprimă copleșitoarea tristețe a celui care simte trecerea dureroasă a timpului. De o mare sensibilitate este ” Odiseea gândurilor.”ȘI de ce în cale apare/ ca să-mprejmuiască iazul/ Gard cu semne de întrebare/ Și nu pot sări pârleazul?… Peste câmpuri înghețate/ De la tine pân, la mine/ Iarna de ce caii-și bate/ Iară moartea de ce vine?” Singura speranță de oprire a timpului este arta: ”o carte este o bucurie,/ o-ncreștinare/prin Cuvânt/” și mai ales poezia. ” Eu cred în poezie/ Cred în om și omenie/ Doar așa ne veșnicim.”

În încheierea volumului autorul stabilește statutul poetului în societate și se mărturisește ca fiind ”O Binecuvântare” prin care Dumnezeu l-a hărăzit să fie ”izvor” ”Să sting setea tuturor” , ”pahar de vin/ Să mângâi și să alin”, ” fir de busuioc/ Să port felelor noroc, ” doină de jale/ Într-a lacrimilor vale”. Și m-ai înzestrat cu harul/ Să cânt dulcele și-amarul/ Când se umple ochi paharul. Doamne, nu-s decât cuvânt/ Raza ta din raiul sfânt/ Peste mâna de pământ.”

În întregul volum întâlnim împerecheri inedite de cuvinte prin care se dă farmec poeziei sau se marchează tonul caustic cu care se ridiculizează personajele. Cuvântul la poetul Petruș Andrei capătă forță biciuitoare, exprimă spiritul  corosiv, satiric și pamfletar prin care, ca-ntr-o oglindă care mărește, vrea să ne arate lumea în care trăim, o lume în degringoladă politică, socială si economică, o lume care a transformat  omul într-un obiect de batjocură.                                                                                             

 

                                    Aurelia Corbeanu

 

 

Lasă un răspuns