«

»

Mariana Cristescu: Zeno Ghiţulescu – „Imprevizibile maree”

Prietenul nostru, Zeno Ghiţulescu, continuă să ne uimească. Deunăzi, cercetându-mi fişierele pentru a vedea cu certitudine ce fel de Rac este – căci ştiam că la începutul lunii iulie îşi va serba ziua naşterii –, privindu-i mai atent datele biografice, am sesizat, parcă pentru prima oară cu adevărat, de fapt ceea ce ochiul liber nu se vede – şi anume faptul că a sărit de borna celor opt decenii.

S-a născut în ziua de 3 iulie 1929, în comuna Band, judeţul Mureş. Primii ani de învăţătură i-a urmat, între 1936-1940, la Şcoala de aplicaţie din Târgu-Mureş, a continuat primele cinci clase de liceu, în refugiu, la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş, între 1940-1945, ultimele trei, între 1946-1947, făcându-le mai aproape de casă, în citadela târgumureşeană „Al. Papiu-Ilarian” (clasa a şaptea şi a opta de liceu le-a terminat într-un singur an, în 1947). Între 1947-1953 a fost student al Institutului de Medicină Generală din Cluj – actuala Universitate -, la terminarea căruia a fost declarat doctor în medicină generală.
Între anii 1955-1956 a urmat Institutul de Specializare şi perfecţionare a Medicilor din Iaşi, devenind medic specialist radiolog, calitate în care a funcţionat la Spitalul Clinic din Tg.-Mureş. În anul 1972 a obţinut, prin concurs, titlul de medic primar radiolog, încadrat la Clinicile Medicală nr. 2 şi 3, ca şef de secţie. Până în 1991 a profesat ca medic radiolog la Târgu- Mureş, dar a şi condus cenaclul „Liviu Rebreanu” (1955-1965), astăzi inexistent. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
A debutat cu poezie în „Steaua roşie” (1957).
„Versurile din cartea de debut, «Dincolo de umbre» (1968) – scrie un comentator – propun imaginea unei umanităţi în armonie cu micile miracole ale prieteniei şi iubirii.”
Colaborează la „Steaua”, „Tribuna”, „Vatra”, „Viaţa românească”, „România literară”, „Luceafărul”, „Igaz Szo”, „Poesis”, „Cato” etc.
Este poet, prozator şi dramaturg, Cetăţean de Onoare al Târgu-Mureşului, autor a peste 20 de volume de versuri, prezent în antologii şi tradus în limbi de circulaţie internaţinală, distins cu diplome şi premii nenumărate. Meritate cu prisosinţă, căci, pe lângă har, Zeno are excepţională forţă de muncă, tenacitate şi combustie creatoare absolut uluitoare.
„(Volumul) «Discul» (1972) depăşeşte mimetismul entuziasmelor facile – consideră acelaşi comentator rămas anonim pe internet – şi aduce cristalizarea unor teme precum frenezia expresionistă, muzica izvorâtă din materie, omul care trece prin «porţi» («într-o noapte să rup reţelele, toate,/ să scap spre păduri/ în sânge cu viperi de rouă» – Taină). Expresia ezită între Lucian Blaga şi Ion Barbu («Cineva zadarnic ne întreabă, am uitat limba zeilor»), insul parcurge egal o lume care «freamătă» sub paşii săi.”
Nu ştiu cui aparţine comentariul, eu l-am citat între ghilimele, dar, în mod sigur, în acest recent volum – „Imprevizibile maree” – Zeno se întoarce – mai degrabă adoptă – un neoexpresionism oscilând între Lucian Blaga şi Ion Barbu.
Deşi bântuită de tristeţi cu parfum de migdale amare, avem în faţă o carte de duminică, pentru şi despre ceasurile sinelui, o carte despre marea trecere văzută, cu luciditate, şi de pe celălalt mal, unde „colţi de prădători nevăzuţi/ roţi tot mai îndepărtate/ rulează abisele tacite/ potirul de cleştar de la sine spart/ vise sângerânde,/ sumbre presimţiri, în frunzişul/ caisului în floare/ sunete de plumb.// Înnegurată aşteptare pe pragul dinspre lumi,/ doar el, scamatorul vesel,/ ca şi cum niciodată vreo îndoială/ nu l-ar fi încercat, cu degete de abur/ scoate din joben noul Adam.”
„Scamatorul” se numeşte acest poem-manifest, în fond, poetul societăţii devoratoare de suflet, irezistibil chemat/tentat la „vânătoare de curcubee”, simţindu-se trădat de „nezărita stea” şi de „urmele niciodată desluşite” ale „multiplicatelor evadări în haos fericit”, învingând, într-un final, „victorioasele tentaţii”, … cedându-le (după „reţeta” lui Oscar Wilde): „o cât de mult urăsc amăgitorul cânt de flaut/ şi totuşi de el rămân pe veci legat/ cum robul în cătuşă”.
Profesiune de credinţă – „cum robul în cătuşă”, pentru liricul lucid, pentru cel care, cu răbdare de Penelopă, îl aşteaptă, „în bezna îngheţată/ în cutremurul fiinţei, când/ doar suflete fără hodină pribegesc”, pe nenorocitul „târgoveţ de fericiri/ în lut înlăcrimat” (un alt scamator, de fapt), care i-a luat „cu împrumut/ cutia cu minuni unde raza cea dintâi păstram” (…), aducându-i, în „păgubosul schimb”, „o lădiţă frumos împodobită/ cu cordeluţe şi dantele, în care răsuna/ scrumul cerurilor goale”.
Este o poezie amară, dură chiar, uneori voit ermetică, evident conferind un plus de savoare decriptării. „Din vinete tenebre, şobolanii prădătorii, viermii/ deodată-au prins înfăţişare preumană/ aliniaţi în rânduri tot mai dese,/ şcoliţi în abatoare şi caverne, galonaţi/ cu ordinele crizantemei,/ petalei sângerânde/ a iubirii sufocate/ în funingine şi vitriol/ se-mpart regeşte medalii,/ sticle sclipitoare, ceruri doborâte/ tumbe de bufon/ luceferi mestecând cu resturi menajere” („De peste timp”.)
Excepţional, în această idee, poemul „Consiliul de sus”: „Pereţi capitonaţi cu orgolii/ şi distanţe astrale, nepoftiţii de afară/ lăsaţi să zacă, să se zbată/ în jungla veşnicei aşteptări,/ deocamdată li se oferă un pic de neant/ şi bogata troacă cu rămăşiţe şi lături,/ să scormonească cu răbdare/ dovleacul fermecat şi poate/ aripa de înger şchiop.// Sărbătoarea princiară a-nceput/ aplauze, ciocnet de pahare,/ defilări de staruri, osanale,/ şuier de reptile vegetale, ostentaţii/ gorile guralive în frac şi cu joben/ cameleoni docili, papagali/ preamărind canonul salvator/ din azurul nepătat”.
Am citat integral, nu întâmplător, acest poem, deoarece, după părerea mea, este relevant pentru întregul volum. Descoperim – eu descopăr – un alt Zeno Ghiţulescu, care pune degetul pe rană, fără complexe, fără politeţuri de complezenţă, şi care acuză: „printre sloiuri în derivă/ timona cea fără greşeală/ se-nvârte în gol, nu mai ascultă/ adaugă de la sine arsura flăcărilor oarbe,/ timpul rănii de niciunde” („Fenomenologie”). Un poet-filosof, un pledant ardent pentru lumină, iubire, dreptate, puritate, care, doar „Dezlegat de timp şi loc”, se lasă purtat de „anonima voce”, în „Poligon(ul) de tragere după năluci/ ce minunată lume/ întrece mult algebrica trădare/ nicio pedeapsă, nicio ierarhie/ nu tulbură interioara magmă/ logodită cu veşniciile de abur/ plictisitoarelor porunci/ exilate-n/ hora bulbucilor de ploaie” (…)
Acesta este Zeno Ghiţulescu, la superba vârstă a unei senectuţi încununate de operă, adesea confruntat – ca fiecare dintre noi – cu „abilitatea” unora-altora: „Îmi spune că-i destinul lui/ cu orice risc să fie-n frunte/ să deie la o parte neimportantele figuri/ chiar dacă uneori e nevoit/ să calce sub copite câte un lujer/ câte un vis, câte un/ neidentificat cadavru/ lăsat în grija fraternelor hiene”.
Acesta este prietenul, poetul, omul Cetăţii, de la care şi eu însămi am învăţat, între altele, cât de important este să ştii să ieşi curat din marasmul în care viaţa şi unii semeni încearcă neîncetat să te scufunde.
Voi încheia cuvântul meu cu un „Acord de clavecin”, cu care, sunt convinsă, nu întâmplător, şi poetul îşi încheie volumul:
„De nicăieri venit, poate din zarea vorbitoare/ a atlantidei scufundate,/ poate din invincibila armată/ a măceşilor în floare, alungând/ cohortele cu feţele leproase,/ fără să-i cer, îmi împrumută pe nimic/ cheie de deschis orice zăvor/ cu metalul îngeresc de zbor,/ în orice timp, în orice loc/ dincolo de-amar şi de tăgadă/ îmi dă să beau miraculosul vin/ din care zeii au băut odată/ pe creasta ninsă/ de jocul ielelor horind/ cataracte de lumini, orbitoarele abise”.
„Imprevizibile maree” ne relevă un chip proaspăt, modern, al veşnic tânărului poet Zeno Ghiţulescu.

Lasă un răspuns