«

»

Ioan Miclău – versuri


Nocturnus

 Pe a zării pânză alba trasă-n orizont cortină,
Îşi întind umbrele munţii, ca ţesute în lumină,
Zugrăvind de-argint perdele, după care lumi palpită,
Legănate ca o flotă pe o mare infinită!
 
Când din bolţile astrale candele cereşti atârnă,
După deal şi-ardică luna jumătatea ei cea cârnă,
Cu argint poleind zarea, coame uriaşi desplete,
Pe la margini stâlpi de neguri mişc unduitoare pete.
 
Noaptea-i clară, lumea doarme prinsă-n vise ne-nţelese,
Unora li s-arat-armii, l-alţii tronuri, l-alţi mirese,
Numai eu vorbeam aiurea sufocat de dulce chin,
Inhămat la lanţul ritmic unui vers alexandrin.
 
Cercam valul şi-a lui urmă străvezie ca mărgeanul,
Ce pe Criş aleargă veşnic, cât e ziua, cât e anul,
Şi gândeam de-a fost acela socotit un om integru,
Ce îi dete dulcei ape numele de Crişul Negru.
 
Mai la şes văzu-i Crişanul tot zorind pe-o moină sură,
Iar Crişanca-n raza lunii îi tot da câte o gură,
Aşa-i rostul şi îndemnul toamna când în livezi coapte,
Ardeleanul leagă ziua harnică de miez de noapte.
 
La o stână baciul molcom căta mieii noi fătaţi,
Să-i aşeze-n siguranţă şi să fie alăptaţi,
In odaie filosoful dormitând pe perna moale,
Croia astei lumi bizare, haine noi din vorbe goale.
 
El cu gândul calcă lumea ca şi pielea tăbăcarul,
Albind tot, cum de făină la o moară e morarul,
Doar poetu-i fire largă, capu-n nori, gândirea-n vale,
Bate-n piuă versuri mândre aste vise nocturnale.
 
O privighetoare lasă lin a cerului cântare,
Deschizând a ei guriţă, ea prin ramuri vessel sare,
Căci e cântecul iubire, răcorind suflete-amare,
Iar ecoul mi-l adduce legănat din zare-n zare.
 
Doar când dimineaţa zorii desfac ziua cea senină,
În simţiri pătrunzând iarăşi acea rază de lumină,
Ce aievea e în Ceruri şi aievea pe Pământ,
Simţi cum Duhul ne aduce gândul Domnului cel Sfânt!

Lasă un răspuns