«

»

Constantin Enianu – versuri

învățătură

fii întotdeauna mai bătrân decât pari
ca tinereţea ta să nu se năruiască
prieteniile luând de la cei mari
cu ştiri de minte strămoşească
ca un izvor sorbit de albie matură
adică fluviu scurs în ocean bătrân
te-nclină cu nevroza strânsă-n gură
să vezi cum morţi la morţi rămân
fără încredere priveşte fiul care
prea apăsat de tată el ascultă
tocită este viaţa lui şi-i pare
chiar tatălui pierdută deși-i multă
aceste cuvinte altă lume scoate
la lumina ce-i la fel în toate

regret final

văd frumoaso cum se întâmplă
minuni în care ignoranţii ajung
importanţi fără dureri sub tâmplă
acord găsind la cei ce-mpung
mulţumesc seduso că nu ai uitat
că la o trădare orice gest e mic
deşi-l crezi mare dacă s-a păstrat
ca o mărturie-n filele din plic
ştiu că n-am dreptate fără a muri
de aceea moartea este lege-n drept
ea se scurge-n lume pentru a se şti
omul de pe cruce de-i sfânt sau deştept
îmi pare rău semeaţo că ce ai iubind
rămâne ca moartea ce slujeşti trăind

remediu

văzut-am la stoici ce nu se mai ştie
din trepte de cuget dureri-resemnări
cu care se-ncearcă în truda cea vie
poetica lege de-avânt şi sperări
şi dat-am din ea la bogaţii de fire
un fir de la parce de la mine oftat
cu care se-nvârte lumea pe spire
şi-i ţine de cald după ce sunt uitat
ca odiseu rătăcesc visându-mă acasă
la femeie cuminte de munci săturată
când aşteptările pus-au pe masă
iubirea salvată prin ură-nsetată
acestea sunt bune la rost pe pământ
cu alinarea durerii la vii din cuvânt

rigiditate

când paranoia funcţionează bine se adună
idei în minte precum prundişul în betoane
şi astfel fixitatea se preface într-o bună
splendoare de-ameţeli sau de frisoane
şi cine poate să convingă spre contrariu
ce aparţine unei sclavii sub hard & fast
nici conştiinţa rol nu are în scenariu
fiindcă şi morala e pierdută manifest
dar când autocritica se iveşte-n cale
speranţa de eliberare din robie poate
să scoată noi produse din furnale
nu numai fum din flăcări colorate
dacă sunt fixist şi mă comport ciudat
e din reflex că lumea pe sine s-a uitat

rune cuantice

sfidând un nou uzat sonetul
a triumfat prin Dante şi Petrarca
prin Shakespeare care e profetul
iubirilor adânci din arca
destinelor bolnave slabe
precum sărut de rună-n coală
vor dăinui prelungi silabe
armonice în lirica momeală
a mâinii-n epicul din ziuă
sau noaptea de singurătate
azi fonduri le supui în piuă
pentru noi forme admirate
la clasici înclinat romantic
cu risc ştiut de-a fi cuantic

Lasă un răspuns