«

»

Mariana Cristescu:,, Însfinţitul lemn al crucii”, antologie de poezie de Mircea Dorin Istrate


Motto: „Şi-n neamul meu un singur legământ/ Până astăzi este în putere/ Această patrie, acest pământ/ Să-l pregătim încet de Înviere” (Ioan Alexandru, „Identitate”).

„Imnele Ardealului” s-ar fi putut intitula acest recent volum al poetului Mircea Dorin Istrate, dacă nu ar fi existat înaintea lui uriaşul Ioan Alexandru, cu „Imnele Transilvaniei”, în 1976, şi apoi cu atâtea alte imne – „Imnele Moldovei”, „Imnele Ţării Româneşti”, „Imnele iubirii”, „Imnele Putnei”, „Imnele Maramureşului” – coborâtoare, poate, din aura blazonului nobiliar şi mai ales din cel de spirit al lui Pindar din Delphi, important poet al Antichităţii greceşti. Regretatul, minunatul Ioan Alexandru a tradus imnele poetului grec, a cărui casă din Theba nu a fost distrusă de cuceritorul Alexandru cel Mare, tocmai ca recunoaştere a valorii poemelor acestuia dedicate lui Alexandru Macedon, antecesorul său. Cu o jumătate de mileniu înainte de Hristos, aşadar, poeţii Antichităţii erau respectaţi chiar şi de marii cuceritori ai lumii.

Nu ştiu dacă Mircea Dorin Istrate l-a citit pe Pindar, tradus de Ioan Alexandru pentru prima oară în limba română (eu personal nu am avut acest noroc, recunosc), dar, cu siguranţă, l-a citit pe marele nostru dispărut. Într-un fel, în mental, Mircea este un poet şaizecist, ca poetul evocat ori ca Adrian Păunescu, dar „fraţi” îi rămân tot Octavian Goga, Aron Cotruş şi Lucian Blaga, liricii ataşaţi de „sufletul satului”. Liric, la rându-i, cu o vitalitate a versului aparte, sentenţioasă fără a fi rigidă, imuabilul său împrumută foşnetul codrului şi lumina înaltului dinspre credinţa în veşnica lumină a Învierii: „Pe coastele cu pruni, din deal în deal,/ Să aibă veşnicia sfântul semn,/ Biserici răspândit-am în Ardeal,/ Iar la răspântii, cruci din sfântul lemn.” – spune Mircea, chiar în motto, pentru a risipi şi ultima umbră de îndoială că, pentru oşteanul-poet, „Ardealul e rană mereu neînchisă,/ Sămânţa iubirii de ţară nestinsă./ În soartă îs puse durere şi miere,/ Şi moartea pe brazdă, şi cea re-nviere.// Noi suntem aicea din vremi, şi-om rămâne/ Puterea răbdării s-o ungem pe pâine,/ Lăsată-i răsplată, poruncă-i divină/ Ardealul să-l facem a Maicii grădină” („A Maicii Domnului grădină”). Interesantă metafora aceasta a tragicei, tradiţionalei răbdări româneşti, ardeleneşti – în particular: „om rămâne/ Puterea răbdării s-o ungem pe pâine”…

Este „Însfinţitul lemn al crucii” o antologie de poezie creştină, patriotică. Religie şi naţionalism – vor cârcoti unii. Ei, şi? Am putea răspunde, completându-l pe Al. Papiu Ilarian – minunatul ministru al minunatului domn al Unirii de la 1859, Al. Ioan Cuza – că, mai ales în Ardeal, „a fi naţionalist şi patriot una şi aceeaşi este”, dar şi că patriot fără credinţă în biserica Neamului tău nu poţi fi, ci doar un simplu, vulnerabil mercenar. „De la-nceputul lumii, primit-am dar ceresc/ Grădina să i-o facem cel Rai Împărătesc,/ C-aici, în calda humă, ne-a miruit Divinul/ Să ne-nspicăm în vreme, să ne purtăm destinul.//…// Primit-am doar poruncă să nu le-nstrăinăm” („Dar ceresc”).

Iarăşi găsim o imagine tulburătoare, care demonstrează evoluţia poetică excepţională a lui Mircea. El spune … „ne-a miruit Divinul/ Să ne-nspicăm în vreme, să ne purtăm destinul…” Foarte frumoasă metaforă, pe care o vom regăsi şi în „Fiii luminii”, alt poem de mare frumuseţe: „Aici ne pus-ai, Doamne, să-ţi înşirăm cărarea,/ Să ne-nspicăm ca grâul, să ne-ndoim spinarea/ Tot întorcând pământul, şi-o rugă către Tine/ Speranţă şi credinţă s-avem, cât se cuvine.//…/ /Când Tu ne-ai pus, Mărite, aici, în aste luturi,/ Ai vrut să-ţi fim la urmă sămânţă de-nceputuri,/ Ca lumea de s-o frânge, când Tu îi vre-o toată,/ Din noi să rennoiască o alta, înc-odată.”.

Iată un creator cu alură originală, singulară aş spune, în contextul poeziei actuale, în care raportarea la tradiţie, la arhaitate, la universul ţărănesc, la „rădăcini”, este absentă aproape cu desăvârşire.

Volumul are, în mod deliberat, valenţe moralizatoare şi testamentare, în spiritul „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, operă pe nedrept intrată în conul de umbră al atenţiei contemporane, ca de altfel mai toată literatura Evului Mediu românesc. „Băiete! Eu ca mâine m-oi duce la hodină,/ Că e târzie vremea şi-ai mei de mult m-aşteaptă,/ Aşa că-n rând, pe tine, la vremuri ce-or să vină,/ Te las să faci urcuşul la neamul nost’ o treaptă” („Urmaşului meu”).
„Mi se lăţeşte răul, ca volbura cuprinde/ Făpturi neîntinate şi roi de omenire,/ Zâzania ce scurmă şi setea de avere/ Făcutu-şi-au în suflet cuibar de şerpi şi fiere.//…// Bisericile-s pline, dar sufletele-s goale,/ În rugile-nălţate e searbăd gândul care/ Curat şi-n umilinţă la Tine vrea s-ajungă/ Învrednicit în slavă şi pocăit în rugă.// Ne dă durere, Doamne, că multă merităm/ Să ne spălăm ruşinea ce tot o mestecăm,/ Şi-n gânduri primenite, urcătoare,/ La Tine, Preamărite, să regăsim iertare.” („Înrăiţi în toate”)

Hieronymus Bosch: Purtarea crucii, 1515-1516 – Museum voor Schone Kunsten, Gent.
„Înrăiţi în toate” se numeşte această poezie şi, inevitabil, gândul mă poartă către celebrul tablou „Purtarea Crucii” al lui Jeronymus Bosch, operă târzie (1515-1516), în care pictorul flamand „renunţă la abordarea narativă caracteristică primelor sale compoziţii religioase, invitând credincioşii să resimtă din plin violenţa, spiritul demonic ce sălăşuieşte în indivizii din mulţime, şi le schimonoseşte chipurile, în contrast cu durerea imobilă de pe chipul lui Iisus. Scena este compusă într-un fundal fără cer şi peisaj, astfel încât chipurile deformate de grimase bolnave ies şi mai mult în evidenţă”.

Tăios ca o lamă subţire de brici este poemul „Fariseii”, Mircea Dorin Istrate dovedind un ascuţit simţ al realităţii înconjurătoare: „Mărturisim păcate, dar nu ne pocăim,/ La mincinoase fapte nici măcar nu clipim,/ Averi nenumărate ne strângem înmiite/ Tot predicând dreptatea în spusele cuvinte.//…// Pe dos le facem toate de cum ar fi să fie,/ Nu-i creştinească fapta, ci fală-i şi trufie/ Că viaţa noastră toată am vrea-o înălţată/ Şi nu iubire dată, la Domnul închinată.”

După cum se poate observa, nu avem în volumul antologat doar imnuri şi ode, ci şi critice, şi satire, nu ne bucurăm doar de iubire şi slavă, ci avem şi motive să ne întristăm, şi chiar să ne ruşinăm. „Cum să plec din lume, către tine, Doamne,/ Şi să las în urmă neamu-n suferinţă” – se întreabă retoric, Mircea, în poemul „Cum să plec din lume”. „Din ce-am fost odată, azi suntem ruşine/ Iude ce ne vindem pe arginţi puţini,/ Moartă ni-i dorinţa facerii de bine/ Şi de-o bună vreme, slugi pe la străini.// Voi pleca din lume ne-mpăcat în toate/ Că îmi doarme ţara şi se-afundă-n tină,/ Măcar tu de-acuma fă ceva, nepoate,/ Cu a tale fapte, spală-i a sa vină”.

Este un volum minunat, care defineşte frumuseţea interioară a unui poet – oştean – patriot – bun român şi bun creştin, pe care îl recomandă ca atare oricare dintre versurile sale: „Acum, când urc cărarea spre cea bisericuţă/ Ce străjuieşte veacul din vârful meu de deal,/ Simt că acolo-i locul şi sfânta biruinţă/ Ce mi-au ţinut credinţa frumosului Ardeal.” („Însfinţitul lemn al crucii”)

Acesta este Mircea Dorin Istrate, poet de mare talent, căruia am avut bucuria şi onoarea să-i îndrum primii paşi spre consacrare, şi pe care îl felicit.

Lasă un răspuns