«

»

Constantin Bârjoveanu – Cronica pisălogului (I)


In memoriam                             Fântâna albã

S-au strâns între noi – de când ne cunoaştem – tone de amintiri… Afarã e un soare aiuritor ca şi atunci când ne-am întâlnit de mult, la început, prin anii’71-72…
…Câtã lume vraişte, câte mătănii de argilă, câtã risipă şi ce lung ecou…
La sfârşitul anilor’90, când am pus piatra de temelie a „Gazetei de Roman”, m-am gândit să am alături câţiva prieteni talentaţi. Printre ei se găsea şi Constantin Bârjoveanu – nea Costică – aşa cum îi spuneam eu. Ştiam că scrie şi pictează doar cu mâna dreaptă, fiind permanent în contact cu prezentul.
„Cronica pisălogului” i-a venit ca o mănuşă şi din numărul trei al ziarului a preluat-o definitiv făcând din ea una dintre cele mai citite rubrici. Într-o zi mi-a spus: „EUL EXISTĂ” iar eu i-am replicat cu formula arhicunoscută lăsată de Descartes: „COGITO ERGO SUM”. Scriind aceste rânduri, mi-am amintit de marele creator de şcoală filosofică – Nae Ionescu – care spunea: „EUL îşi trăieşte existenţa iar existenţa este legată indisolubil de doi factori: SPAŢIUL ŞI TIMPUL.”
Nea Costică s-a pliat foarte bine pe cele două mari dimensiuni: a scris mult şi intuitiv, a pictat metri întregi de istorie religioasă pe pereţii multor capele şi biserici, a trăit la maximum fiecare clipă şi s-a dus la DOMNUL neîmpăcat pentru că mai avea încă multe de împlinit.
Avea nelinişti permanent creatoare. Din sigilii muşatine el a smuls prin iniţieri repetate, trecerile năvălitoare ale faptei. Iubea nespus oamenii şi asta se vede în tot ce a întreprins; el a măsurat permanent în „Cronica pisălogului” distanţa uriaşă dintre „a fi” şi „a avea”.
A făcut din ea o linie fără hotar, cheltuindu-şi lumina fiinţei pe meterezele absurdului real, descătuşând rostogolirea cuvântului direct şi trimiţând strigătul lui către eul eului.
Scria repede, dur şi greu, avea inspiraţie dar avea şi momente în care pana îl trăda şi atunci intra în panică; venea la redacţie şi-mi spunea că „e lefter de idei”.
Era suficient să-i sugerez doar o mică portiţă că se înviora, plecând ca o vijelie şi când se întorcea aveam pe birou un crâmpei de viaţă adevărată.
Dar mult prea departe e acum clipa şi se face din ce în ce mai târziu…
Nea Costică s-a înfrăţit, între timp, cu asfinţitul acesta bicefalic, rotindu-se în cercuri mute.
„CRONICA PISĂLOGULUI” e istorie, „GAZETA de ROMAN” e istorie, dar CONSTANTIN BÂRJOVEANU e prezent în clipa aceasta mare a veacului, ca „O FÂNTÂNĂ ALBĂ” cu apă neîncepută.
                                                                                                                        Puiu Costea

***
SPECIFICUL LOCAL

După cum scriau ziarele, grupului de milionari români şi străini care s-au întâlnit la Bucureşti cu multimiliardarul american, de origine maghiară, de-i zice Soros, i s-a servit la un ospăţ, printre altele, sarmale cu mămăliguţă, cu care i-am dat gata şi pe unii şi pe alţii. Specific local au căutat, specific local au găsit. Aşa da.
Dar, mai recent, un academician din Marsilia, care predă un curs la Bucureşti, a vrut să servească la sfârşitul mesei o palincă, pentru că, aşa fac francezii, servesc tăriile la urmă.
„- Păi, zise chelnerul, la noi sunt toate băuturile, numai palinca lipseşte. Vă dau whisky american, o votcă poloneză, un lichior franţuzesc…”
„- Nu, domnule – franţuzul de acolo – eu sunt în România şi vreau să beau palincă, chiar dacă o fi ea ardelenească, dar şi Bucureştiu-i capitală”.
Din păcate, în local nu se găsea nici măcar samahoancă de Dorohoi, ori ţuică de Avereşti.
Aşa nu!
De ce nu se găsesc, domnule, lucruri specifice locului? E ca şi cum ar veni un străin la Roman şi-ar găsi într-un apartament copiii încotoşmaţi ca să nu răcească. Unde ar mai fi specificul local? Ar mai şti el oare că a trecut prin oraşul nostru, dacă urechile lui n-ar citi pe un zid o porcărie, scrisă chiar în englezeşte, dacă n-ar întâlni în faţa Palatului Administrativ oameni nemulţumiţi, cu diferite probleme, ori dacă n-ar vedea la colţ de stradă oameni cu mâna întinsă, dintre care unii sunt mult mai puţin săraci decât vor să pară?!
Să ţinem, aşadar, la specificul local, chiar dacă acesta ne face să roşim, ori dacă e în dauna noastră, să-l dăm boalelor de specific! Să avem căldura pe care O PLĂTIM, lumină în casă şi în minte, să găsim bunătate la semeni, iar ei să găsească la noi, şi să fim disciplinaţi, cinstiţi şi muncitori, cu riscul ca străinul care ne vizitează ţara să creadă că a greşit avionul. Abia atunci vom fi mulţumiţi, când bunăstarea va fi specificul nostru local. Dar, din păcate, până atunci va mai curge multă apă pe Moldova!
***

TOMBERONIADA

După ce Dumnezeu a făcut în cele şase zile: ziua şi noaptea, cerul şi pământul, soarele şi luna, vieţuitoarele şi hrana pentru ele, în a şaptea zi a stat să se odihnească. Şi pentru că omul se plictisea, a inventat tomberoanele pentru gunoi sau … altfel zis „tomberoniada”. Şi omului nu-i rămâne decât să arunce tot felul de resturi în ele. În jurul tomberoanelor a „plantat” blocuri şi salcâmi, tei şi bănci unde să stea să „admire” opera Domnului acum desăvârşită. Au apărut apoi muştele şi şobolanii şi unii de culeg resturile de pâine. S-a ales omul cu câte o trichinoză, dar asta măcar se mai vindecă (dacă găseşti medicamente, dar cum nu prea găseşti…). Mirosul de tomberoane, în schimb, nu se tratează cu nimic, nici cu salcâmi înfloriţi, nici cu tei în floare, nici măcar cu indiferenţă. O specie umană cu ochii mai piezişi, s-a înfuriat şi a făcut crematorii pentru reziduuri şi, în schimb, a obţinut apă caldă şi căldură. Noi nu avem ochi piezişi, deci nu avem nevoie nici de apă caldă, nici de căldură. Avem căldură sufletească şi ne lăsăm cop
iii să crească în jurul tomberoanelor să vadă şi ei ce înseamnă adevărata civilizaţie. Mai vine o furtună şi hârtiile devin zburătoare albe (sau nu) pe cerul întunecat. Aşa s-a născut poezia, iar odată cu ploaia totul zemuieşte înăuntru şi în jur. Şi şobolanii cresc, şi câinii se îngraşă, şi plămânii omului suportă eroic mirosurile pestilenţiale…

Mai multe păreri nu sunt de acord cu varianta „tombe-roniada”. Eu susţin că în a şaptea zi s-ar fi inventat războiul şi dictonul: HOMO HOMINI LUPUS, după care oamenii au fost educaţi în acest spirit.
***

VACANŢĂ PARLAMENTARĂ SAU „SCENARIŢĂ”

Aşadar, peste vreo două luni şi jumătate, mai exact la 27 septembrie, din nou cu toţii la vot. Desigur, faptul nu mai constituie o noutate; mass-media consemnând evenimentul la timpul potrivit. Interesele diferitelor forţe angajate în stabilirea acestei date (preşedinte, prim-ministru, partide politice, chiar şi sindicate) nu puteau fi în consens. Să vedem de ce: pe de o parte primul ministru ar fi dorit alegerile cât mai curând, atât pentru a asigura o credibilitate cât mai mare în exterior, din punct de vedere al stabilităţii politice, cât şi pentru derularea normală a creditelor financiare externe, condiţionate de data alegerilor. În acest demers premierul român a avut sprijin şi din partea sindicatelor. Tot primul ministru avea şi motive personale: în primul rând să scape de greaua povară a guvernării unei ţări cu probleme extrem de complexe şi în al doilea rând oferta F.M.I.-ului. În sfârşit…vom vedea la toamnă pe ce potecă o va apuca domnul Stolojan.
În ce priveşte partidele, ele nu erau de loc pregătite pentru alegeri în vară, chiar dacă unele au susţinut, sus şi tare, că doresc alegeri la data aceea.
Cum se explică altfel procedura de votare (secretă)? E clar pentru toată lumea că nici opoziţia nu era pregătită, dată fiind disputa dintre P.N.L. şi restul Convenţiei Democratice. Cât despre F.S.N. ce să mai vorbim?
Dar certurile la vârf, din „aripioara” P.N.L.-ului, soldate cu excluderi, demisii, cu acuzările de „scenariţă” la adresa unor personalităţi (Iliescu – Câmpeanu) dirijate de „agenturi străine”?! Vezi, Doamne, scenariul a fost „stricat” de vreo trei partide (opoziţia adevărată, deh!): P.N.L. – aripa tânără, F.S.N.-ul lui Roman şi P.A.C.-ul lui Manolescu.
Până la toamnă apele se vor limpezi?! Curând va începe vacanţa parlamentară pentru „aleşii” noştri (din Duminica Orbului).
Câţi dintre ei vor rezista valului?
***

UN COPAC, DOI COPACI…

Nu demult – ştiu că a fost sărbătoare având cruce neagră – s-au adunat spre seară pe băncile din faţa blocului, nu numai cei doi pensionari amatori de table, ci şi câţiva oameni de serviciu, şi câţiva cu necazuri – de care, de fapt, nimeni nu duce lipsă – şi unul una, altul alta, c-o fi, c-o păţi s-a ajuns la ideea că, cel puţin pe vremea „Odiosului” dacă aveai o problemă, gata! „Mă duc la partid” şi problema ţi se rezolva integral, parţial sau deloc.
Dar azi nu ştii unde să te duci! Concret! Bunăoară, pe Bulevard şi pe Smirodava, pe anumite porţiuni se sădesc în fiecare primăvară pomi cu existenţă efemeră, cărora nu le pune nimeni nici măcar un par să nu-i rupă vântul, dintr-o toană, copii mici din joacă, cei mari din răutate, şi oamenii în toată firea din motive pe care nimeni, ducă-se pe pustia neagră, nu le ştie.
Dacă mi s-ar spune ce uşă să deschid, eu m-aş duce şi aş zice: Domnilor, cu pomii ăştia de ani de zile se duc pe apa Sâmbetei toţi banii noştri. N-ar fi oare mai cu cap dacă s-ar planta copaci mai groşi care să nu poată fi rupţi? Metoda este cunoscută. Aşa le-aş spune. Dar cui? Cine te ascultă? Dar las’ că vin ele alegerile şi în promisiunile care s-ar putea să curgă gârlă poate se strecoară şi chestia cu copacii. Poate?! În acest fel ar urma ca problema să fie rezolvată, ca şi pe vremea Răposatului: integral, parţial sau deloc.
***

ÎN PAS CU MODA

„Moda este o formă a urâţeniei atât de insuportabilă încât trebuie schimbată din şase în şase luni”.
În ceea ce urmează nu voi face un istoric al modei vestimentare, ci voi arăta că victime ale acestei maladii cad nu numai femeile, ci şi bărbaţii. Am cunoscut cândva, undeva, un bărbat potrivit de statură, dar lung de mână, care purta cămăşi înflorate. Când au apărut acele cămăşi gri închis, pestriţe, a purtat „sare şi piper” (că aşa se chemau).
Mai târziu am aflat că a purtat câţiva ani numai dungi (lasă ca aşa îi trebuie, că nu s-a mai săturat!). După aceea l-am văzut cu pantaloni de catifea raiată. Pe vremea blugilor frecaţi cu cărămida, ca să capete un aer de originalitate, l-am văzut cu blugi. Tot cu blugi l-am văzut şi după aceea când frecatul cu cărămida nu mai era la modă. Săptămâna trecută, undeva pe centru, dau nas în nas cu el; a trecut iarna materialelor înflorate. Aşa e în modă, ca şi în dragoste… „on revient toujours”, numai că de astă dată înfloraţi îi erau pantalonii de pânză, (un fel de compromis între lungi şi scurţi, care cică s-ar purta prin Bermude).
Dacă afacerile în care s-a lansat au să prospere, de bună seamă, în curând, se va îmbrăca cu haine de ultimul răcnet, cărora le va aplica petice false, ca să fie în pas cu cei ce vor purta petice justificate la haine cumpărate pe vremea comunismului. Da’ nu?!
***

TEORIA GĂINII

Să stăm strâmb şi să judecăm drept! Dacă un anumit produs s-a scumpit de când cu liberalizarea preţurilor, nimeni nu cere socoteală vânzătoarei care nu are nici o vină, în schimb sunt asaltaţi ţăranii, care cu banii câştigaţi în piaţă plătesc curse, taxa pentru tarabă, cântarul şi mai cumpără câte ceva care nu se găseşte în sat. Pe vremea urzicilor, a fragilor, a pânişoare-lor, a ghebelor am auzit, adesea, spunându-li-se:
„Da ce, bre, le-ai prăşit?” Şi răspunsul pe măsură: „Umblă matale o zi întreagă prin pădure, şi stai cu josu-n sus pentru o cană-două de fragi, ori pentru o pestelcă de pânişoare, şi-atunci să te văd.”
Se crede greşit că ţăranul vine în piaţă ca să ia pielea de pe noi. El vrea doar să-şi transforme în bani rodul muncii ca să-şi cumpere cele de trebuinţă, dint
re care unele s-au scumpit de nouăsprezece ori. Această transformare în bani, de multe ori nu îl avantajează. Veţi constata din calculul următor: o găină mănâncă, în medie, jumătate de kilogram de grăunţe pe zi. Deci, 12,50 lei pe zi (la 25 lei kg) înmulţit cu câte zile-s într-un an fac 4562,50 lei, iar în doi anii o găină mănâncă de 9125 lei. Scăzând 150 de ouă pe an, la preţul de 15 lei oul, după doi ani mai rămân investiţi în găină 4625 lei. Ori ţăranul vine la piaţă şi vinde găina cu o mie de lei. Veţi spune că el, nu cumpără grăunţele de la piaţă cu 25 lei kg. Nu le cumpără – e drept – dar le-ar putea vinde şi ar fi mai comod; nu s-ar mai scula cu noaptea în cap să deschidă coteţul, n-ar mai cheltui gologani pe „Galisan”, n-ar mai sta cu cloşca-n tindă până când ies puii, n-ar mai pune capcane pentru dihori, n-ar mai omorî mâţa vecinului care are nărav la pui, nu l-ar mai ocărî cumnată-sa că i-a trecut găina prin gard şi i-a scurmat stratul de arpagic, şi câte şi mai câte…

Dacă eu greşesc, calculaţi şi d-voastră şi veţi ajunge la concluzia că găina pe care orăşeanul o cumpără din piaţă este „subvenţionată” de ţăran. Mai putem negocia preţul?
***

DESPRE CULORI

Scurt şi concis: corpurile nu au culoare. Culoarea pe care o vedem noi e dată de lumină sau de mediul înconjurător. Ani de-a rândul am avut în jurul nostru numai roşu: „Steagul roşu”, „Oţelul roşu”, cravata roşie, etc. Toate acestea au reflectat ceva asupra vieţii noastre şi ni s-a părut că această viaţă este roz. Pentru unii roz era, dar pentru cei mulţi era gri. Griul e o combinaţie dintre albul păcii şi al inocenţei şi negrul războiului şi al nopţii, este culoarea cenuşie în
care războiul, şi nu numai el, a transformat oraşe, sate şi iluzii, este
culoarea plumbului din gloanţele morţii, aşa cum negrul este culoarea morţii din apele plumbului deversate în râurile de pe lângă Baia Mare.
Unii vedeau viaţa albastră. Dacă era un albastru mohorât nu greşeau. Dar ce-i albastru? E culoarea mării care, după părerea lui Cousteau, nu ne va mai hrăni multă vreme, e culoarea cerului pe care apar componentele luminii albe sub formă de curcubeu, a cerului sub care datorită sprayurilor pătura de ozon arată ca o stofă mâncată de molii prin care intră razele distrugătoare ale soarelui. Privit dintr-un unghi nici verdele n-a fost mai breaz ca roşul. Privit din altul, e culoarea pe care ecologiştii se zbat, fără mari şanse să o păstreze, e culoarea speranţei în care cred practicanţii visători ai limbii ESPERANTO. Ce-a mai rămas? Galbenul. Galbenul e culoarea geloziei, a aurului care stăpâneşte lumea şi datorită căruia lumea nu poate fi stăpânită, a grâului de care mulţi se plâng că nu au primit de la asociaţii cât li se cuvenea. Despre portocaliu şi violet cu altă ocazie…
Femeile şi natura se scaldă în aceste culori, dar au câteva preferate pe care le schimbă, după sezon, aşa cum îşi schimbă culoarea cameleonul şi unii membri ai unei formaţiuni politice.
Cam asta despre culori. Nuanţele sunt altceva asupra cărora nu mă pronunţ, întrucât nu vreau să se creadă că fac vreo aluzie spunând despre nuanţă că nu-i „nici laie, nici bălaie”.
***

„GROAPA”…EDIŢIE ROMAŞCANĂ

Vizitaţi „Groapa” cu ulei, că dacă o vizitaţi fără lei vă alegeţi numai cu privitul! Vizitaţi „Groapa”, e foarte bine aprovizionată şi de aceea îi spuneam unui bătrân: „Nene, în GROAPĂ găseşti de toate”, „Am auzit, zice el, tocmai că-i povesteam babei că atunci când o să fim şi noi în GROAPĂ n-o să ne mai lipsească nimic”. Cum s-a născut „GROAPA”? Sistematizarea a dus la distrugerea a ceea ce era specific în arhitectură, nu numai la noi, ci în toate oraşele din fostul lagăr socialist.
A avut şi orăşelul nostru un fel de Lipscani sub care se găsea beci, sub beci şi dedesubt se găsea alt beci. Şubrezenia locului pentru fundaţii a făcut ca noile fundaţii să fie turnate cât mai jos posibil şi … aşa s-a născut „Groapa”. Ce e „Groapa” în fond? E un fel de canal veneţian din care apele Adriaticei s-au retras undeva departe. Nu sunt 400 de poduri câte are Veneţia, ci doar patru, pe „Canal Grande”, unul dintre ele amintind de „Puntea suspinelor”, care lega tribunalul de puşcărie. La noi această punte leagă Casa pensiilor şi o parte din oraş cu piaţa şi cu cealaltă parte. De ce „Puntea suspinelor”? Pentru că, întorcându-te din piaţă vezi că ai cheltuit o groază de bani şi n-ai luat mare lucru. De ce „Puntea suspinelor”? Pentru că suspini după portofelul cu bani şi acte, pe care o mână dibace l-a „volatilizat”. De ce „Puntea suspinelor”? Pentru că te gândeşti că pe basarabenii care au venit în talcioc cu lucruri folosite nevoia i-a trimis. Seara n-auzi plânsetul pescăruşilor şi cântecul gondolielilor, ci doar, uneori, un glas de adolescent pigmentat care recită: „Dă-le Doamne, la români/Cancer negru la plămâni”! Deci „Groapa” e o Veneţie fără apă. Câteva zile n-au avut bieţii veneţieni nici apă de băut şi nici turiştii. Şi sunt turişti mulţi. Na, ca la Veneţia. Mai ales că în ultimul timp au venit cu ocazia carnavalului, pardon, a bâlciului anual. Vizitaţi Veneţia! Acum, când nu e apă, că dacă se înfundă gurile de canal şi fluxul e mare, atunci veţi spune: „Cine boala i-o fi pus pe ăia să strice Strada Mare?”
***

ALTCEVA DESPRE SĂRUT

Moto: „Sărutul este cauza principală pentru care
s-a inventat apa de gură.”

-Ion, băiatul cel mare, a învăţat la Bucureşti prin 1960 şi îmi spunea că acolo băieţii şi fetele se sărută peste tot, adică în public, ca să fiu mai clar, şi cică odată le-ar fi zis: „Nu vă e ruşine, mă? Că nici sălbaticii din junglă nu se pupă în staţia de tramvai”. Moda fusese adusă din Occident, odată cu d’alde astea şi, cu vremea, s-a extins, că Vasile (cel mic) a făcut o şcoală la Iaşi, prin 1970 şi tot aşa spunea despre studenţii din Tudor şi cei din Copou că se sărută în tot
locul. Dacă şi la noi, la ţară, s-ar importa obiceiul şi flăcăii s-ar pupa cu ibovnicele în faţa bufetului, ori unde opreşte cursa, eu le-aş zice: „Bine, măi, da’ unde vă treziţi voi? În pădure? În faţa Şcolii de muzică din Roman, lângă statuia costelivă a lui Roman Muşat?” Aşa le-aş zice.
-Dar câţi ani ai, bădie?
– 65.
-Explicabil. Mata ai şi uitat ce e sărutul.
-Ba deloc, da’ tinerii care se plac pupă-se în intimitatea lor; mie mi-ar place să-i văd că se pupă pe cei care-s în conflict, ca semn de împăcare.
Dacă ar fi aşa, ai vedea oameni pupându-se la tot pasul şi – crede-mă n-aş mai face fasoane. Imaginaţi-vi-l, de exemplu, pe Cutare că se pupă cu soacră-sa, pe Roman cu Iliescu, pe Bush cu ecologiştii, pe Sadam Hussein cu toată lumea. Vezi fata care se apropie? E nepoata mea.
-Bună seara, bunicule.
-Bună…Dar ce faceţi, aici în faţa mea?
-Trebuie să-ţi placă, nene, de câteva zile suntem în conflict.
***
EU TAC, TU TACI, EL TACE

Tac. Nu ştiu, n-am văzut, nici pe-acolo n-am trecut. Nu mă bag. M-aţi auzit pe mine să mă fi legat vreodată de cei care aruncă gunoiul lângă bordură sau în spaţiile verzi? Da’ de unde! Tac, că dacă tac şi le dau pace, şapte sate n-au ce-mi face. M-aţi auzit să pomenesc vreodată de cei care nu stau la rând, iar când cineva bate şaua să priceapă calul, ei se fac că plouă? Nu, şi nu că mi-ar fi frică; pe mine nimeni nu mă bagă în răcori că am curaj cât păr pe broască, dar aşa-s eu: tac. Văd un copil care scrie pe un perete ceva urât. Credeţi că îl iau în unghii? Ei, asta-i! Să mă facă mamă-sa cu ou şi cu oţet? Tac. Le zic eu ceva tinerilor care au legat şcoala de gard şi-n gura mare folosesc un vocabular de ţi-e ruşine de ruşinea lor?
Credeţi că încerc să-i dau pe brazdă? Da ce, am băut gaz? Ce, mă grăbesc să mi se cânte „Aleluia” şi să fiu scos cu tălpile înainte? Tac. Câţi nu umbla cu ocaua mică şi la propriu si la figurat! Le-am făcut eu vreodată capul calendar? De treaba asta – zic eu – ar trebui să se ocupe alţii. Că nu se ocupă… asta-i altă gâscă. Eu tac ca un peşte. Dacă văd pe cineva care-i uns cu toate alifiile că face un matrapazlâc, nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala; vin acuş alegerile şi vorba aceea: „Nici pe dracu nu huli, că nu ştii al cui vei fi!” Tac. Dacă ne-am vedea lungul nasului am recunoaşte că aproape toţi tăcem, că aproape fiecăruia îi place să stea în banca lui. Şi-atunci, de ce ne-am mai mira că răul are aripi, iar binele merge şchiopătând? Să-o lăsăm baltă!

***

LITERA

Când eram mic, şi neinstruit, am scris pe un gard o prostie (m-am luat după alţi răi). Un domn m-a văzut şi mi-a făcut observaţie: „Să nu mai scrii aşa, că nu-i frumos!” mi-a spus el şi mi-a arătat nişte caractere de majuscule grozave, un fel de aldine, cu care – când am crescut mare – am scris prostii dar pe pânză roşie cu oxid de zinc sau ZO2 de la Chimie. Între timp, am îmbătrânit şi s-au ridicat noi cadre. Pânza roşie nu mai este la modă, dar prostii se mai scriu şi acum, ba încă mai folosesc şi-acum expresiile copilăriei mele şi aceleaşi expresii puerile. Domnule, şi ce pereţi mai au la îndemână! Apropos, voi aţi scris „Timofti când faci judeţ?”? Ştiam eu; mi-am dat seama după literă. Gata copii! Terminaţi, că i-a trecut legislatura şi judeţ tot n-a făcut!… Nu mai scrieţi! Suntem în plină campanie electorală şi cei care înnegresc pe alţii în speranţa că se vor înălbi pe ei, s-ar putea să recurgă nu numai la vorbă, ci şi la literă. Lăsaţi-le spaţiu, poate vom cunoaşte noi CARACTERE!

Conastantin-Barjveanu

Lasă un răspuns