«

»

Isabela Vasiliu-Scraba, opinii critice

 Cioran admirând filozofii care au gândit fără să publice și disprețuind căderea post-modernilor dincolo de timp
Motto: „Geniul se răzbună întotdeauna. Mai devreme sau mai trârziu, orice mare personalitate începe să fie înțeleasă și prețuită cum se cuvine”(Mircea Eliade).
Discutând cu un om trecut de optzeci de ani care afirmase că este filozof de la 16 ani, un student l-a întrebat dacă în viața lui plictiseala a jucat vreun rol (vezi interviul luat de Fabian Anton filozofului Alexandru Dragomir pe 15 iunie 2000, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-adnotat3-Interviu-AlxDragomir.htm ). Acestă „plictiseală” poate să fi fost invocată de tânărul Fabian Anton cu gândul la cunoscuta părere a lui Aristotel după care nu omul activ, individul care nu-și vede capul de treburi este
înclinat spre filozofie, ci doar acelea care dispune de suficient răgaz de meditație, eventual din categoria pe cât de confuză, pe atât de blamată a „paraziților” pedepsiți în comunism. (Pe actul de deces al istoricului academician Gheorghe I. Brătianu, ucis în temnița politică de la Sigetul Marmației în 1953 era
scris că fostul profesor universitar ar fi fost „fără ocupație”, i.e. un „parazit”, vezi fotocopia din cartea prof. dr. Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1998, p.35). Se știe că în lagărul comunist, angajarea personalităților culturii interbelice, unii chiar supraviețuitori ai temnițelor politice, era o problemă extrem de spinoasă. Atât de spinoasă încât filozoful Constantin Noica a fost primit în câmpul muncii (angajat la Centrul de logică) după mai mult de un an de la ieșirea din închisoare, iar singurul loc de muncă – oferit poetului Traian Chelaru (1906-1966), vinovat de a fi fost universitar cernăuțean, bursier al Școlii Române din Paris (1930-1933), al Școlii Române din Roma (1933-1934), și doctor în filozofie (1937) la Universitatea din Cernăuți cu o teză despre David Hume -, a fost la deratizarea Capitalei, post care a dus la moartea prematură a poetului iconar invitat în 1935 de Iorga să țină prelegeri la Vălenii de Munte.
Într-o carte a filozofului Anton Dumitriu, scriere care a avut nevoie de 13 referate ca să fie publicată în comunism (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al ”Cogito”-ului cartezian, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 1-15 aprilie, nr.254/2013, p.22, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Descartes3AntonDumitriu.htm ) invocarea timpului necesar meditației (numit în Evul Mediu otium liberale) a fost o mare îndrăzneală, chiar cu trimitere la „materialistul” Aristotel. Fiindcă paznicii ideologiei statului polițienesc nu erau de acord cu ideea că „doar șezând și odihnindu-se omul devine înțelept”. La teroriștii ideologici plătiți cu lefuri grase, odihna prielnică meditației era soră bună cu „parazitismul” pedepsit prin lege, în condițiile în care victimele „luptei de clasă” erau lăsate să moară de foame prin refuzarea angajării lor în „câmpul muncii”. Referirea la Aristotel poate fi însă hazardată.
În schimb, dacă avem în vedere interesul cultivat cu asiduitate după 1990 pentru Emil Cioran (vezi Radu Portocală, Emil Cioran – sfârșitul furat, în „Jurnalul literar”, București, nov. 2001, p. 1 și 21 , inclus în vol.: Emil Cioran în conștiința contemporanilor săi din exil. Crestomație de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion Publishing, Bucuresti, 2007, pp. 257-262; http://www.scribd.com/doc/187763386/Radu-Portocala-Cioran-Sfarsitul-furat si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Despre inocularea rușinii de a fi român, în rev. „Acolada”, Satu Mare, 1/2011, p.17, sau http://www.scribd.com/doc/167071165/Isabela-Vasiliu-Scraba-Cioran-prin-l%C4%83ut%C4%83rismul-lui-Ple%C5%9Fu-Despre-inocularea-ru%C5%9Finii-de-a-fi-roman , text cenzurat de segmentul românesc al internetului prin site-ul ro.scribd unde a fost ascuns pe 25 dec. 2012 de posibilii săi cititori, precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prophete de la vraie saintete (a propos de Mircea Vulcănescu) , comunicare susținută la Colocviul internațional Cioran ( a se vedea înregistrarea http://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg ) organizat în mai 2011 de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și publicată în rev. „Origini. Romanian Roots”, July-Dec. 2011, pp.22-25, document de asemenea „ascuns” de paznicii de la ro.scribd ca să nu fie parcurs la http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-saintete ), mai plauzibil ar fi că tânărul de douăzecisicinci de ani a reținut povestea cu „plictiseala” dintr-un manuscris al lui Mircea Vulcănescu publicat după jumătate de secol de la scrierea lui.
Amintindu-și de a doua vizită făcută în 1940 la Băneasa profesorului Nae Ionescu (1890-15 martie 1940) ieșit bolnav din lagărul unde fusese închis fără verdictul niciunui proces din 8 aprilie 1938 până în decembrie 1939 -, Vulcănescu scrisese că Nae Ionescu a ținut o dată o lecție pe tema plictiselii care l-ar fi entuziasmat atât de mult pe Emil Cioran, încât acesta n-a putut-o uita. Referitor la plictis, într-un aforism din Sylogisme de l’amertume, creatura este imaginată de Emil Cioran „dorind să-și cunoască Creatorul” (vezi prof. univ. dr. Stan M. Popescu, El Hambre De Dios. De Pascal a Saint-Exupery, 1955, p.6), chiar cunoscându-L. Viața creaturii s-ar desfășura între doi poli, cel mai de sus al ajungerii la plinătatea existenței pe care o aduce cu sine extazul religios, și cel de jos al golului de existență pe care-l reprezintă plictisul: „Entre l’Ennui et l’Extase se deroule toute notre experience du temps”.
De la nivelul experimentării – de patru ori – a preaplinului de existență prin care extazul religios se diferențiază de orice alt eveniment trăit (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, referat pentru Colocviul internațional Cioran, Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 8-11mai 2014, publicat pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Târgu-Mureș, Anul VI, nr.4/ 64, aprilie 2014, pp. 14-15 și în nr. 5/ 65, iunie 2014, pp. 16-18, on-line la http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm , precum și documentatul text al lui Titus Lateș despre lecturile lui Cioran din tinerețe, cuprins în vol. Studii de istorie a filozofiei românești, VII, Ed. Academiei, București, 2011, pp. 88-93), Cioran a meditat în scrierile sale la universul omului modern căzut întâi în istorie (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Două traduceri trădătoare în cărțile lui Cioran, pe hârtie în rev. „Curtea de la Argeș”; Anul V, Nr. 10/ 47, oct. 2014, p.6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranTraducere4.htm ), într-un timp desprins de eternitatea (bună) care dădea timpului în momente excepționale o strălucire și o consistență de netăgăduit. A fost interesat si de „plictisul” monastic, amenințând trăirea duhovnicească (Convorbiri cu Cioran, București, 1993, p. 89), pasionat fiind și de scriitorii religioși aflați la un pas de erezie (op. cit., p.25).
După Cioran, omul post-modern a eșuat dincolo de istorie. El nu mai este „căzut în timp”, e căzut „din” timp, dincolo de timpul istoric, într-un timp decolorat și atât de obosit încât nu-și mai poate supraviețui și încetează a mai curge. Invadat de un plictis irevocabil, omul nu-și poate depăși condiția post-modernă nici măcar spre a-și recâștiga locul avut în istorie. Spațiului dereglat prin invazia golului de sens, îi corespunde acel timp care a încetat să fie timp, devenind eternitatea proastă a stagnării în gol. Creatura la început plictisită de singurătatea proprie percepută cu luciditate se depărtează din ce în ce mai mult de omul modern de care vorbise Nae Ionescu la cursul său, apropiindu-se de singuraticii lumii golite de sens din teatrul beckettian. Personajele lui Samuel Beckett, cu care Cioran a fost bun prieten, duc o existență fără rost în capcana timpului mort, sau într-un timp gri, doar cu un vag regret al vremurilor ceva mai colorate cândva datorită evenimentelor, și ele din ce în ce mai estompate prin memoria umană funcționând la rândul ei într-un spațiu receptacol al nimicului.
În 1992 apăruse la București volumul lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu, citit de discipolul Noica în manuscris (vezi volumul bilingv, englez-român Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângeriolor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Discip/discip.html care se găsește în mari biblioteci occidentale, http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439&referer=brief_results nu numai la Biblioteca Națională din al cărei catalog on-line a fost îndepărtat numele scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba), poate chiar înainte ca paginile despre mareșalul Ion Antonescu (locuitor al fostei vile a lui Nae Ionescu de la Băneasa) să fi fost smulse din manuscris. Cartea (cenzurată) despre Nae Ionescu, „tulburătoare la culme” (C-tin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu în „Almanahul literar 1984” ), a fost tipărită pe hârtie de calitate inferioară de fosta Editură „Politică” sub titlul Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut (București, 1992). În ea Mircea Vulcănescu consemnase că plictiseala a fost înfățișată de Nae Ionescu (la acel curs care-i plăcuse atât de mult discipolului Cioran) ca o stare a creaturii rămasă singură, față în față cu sine însăși (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Bucuresti, 1992, p.142).
La doisprezece ani de la ultima vizită pe care discipolul Vulcănescu a făcut-o la Băneasa profesorului Nae Ionescu si la șase ani după încarcerarea sa fără nici o vină, filozoful Mircea Vulcănescu era ucis în „universitățile lui Teohari Georgescu” (apud. Petre Pandrea; vezi și înregistrarea mea de la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 25 nov. 2012 http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, în rev. „Viața Românească”, nr. 7-8/2000, pp.176-181, sau http://www.scribd.com/doc/191641168/isabela-vasiliu-scraba-nae-si-vulcanescu , text pe care paza segmentului românesc al internetului l-a ascuns luni de zile, acesta fiind unul din cele 21 texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba „dosite” de controlorii români de la ro.scribd). După uciderea prin schinghiuire, filozoful Mircea Vulcănescu a fost aruncat la grămadă în Râpa Robilor de la Aiud, unde se află azi în construcție un centru de studiere „globală” a „victimelor predilecte ale hitlerismului” (apud. I.D. Sârbu) împreună cu martirii închisorilor comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Aiud: hidra cripto-comunistă contra vetrei monahale de la Râpa Robilor, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 11-12/ 2009, p.24; http://www.scribd.com/doc/189886227/Isabela-Vasiliu-Scraba-Aiud-Hidra-cripto-comunista-contra-vetrei-monahale-de-la-Rapa-Robilor ). În anul omorârii în temnița comunistă a Aiudului (v. Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefață la vol. Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O., 1999, pp. 5-17) a prietenului său care-i dedicase în 1944 Dimensiunea românească a existenței , prieten care nu și-a strâns în volum eseurile publicate prin reviste, nelăsând în urma lui nici o carte tipărită, asemenea faimosului profesor Nae Ionescu, Emil Cioran publica în Occident Sylogisme de l’amertume (Paris, 1952) unde, imaginându-se ironic pe sine ca un excroc al abisurilor metafizice (l’escroc du Gouffre) nota că „la ‘vie’ est une occupation d’insecte” (referindu-se desigur la viața celor mulți, asemenea furnicilor trăitoare în societatea pe care instinctiv o formează, model „social” ispititor pentru cei deranjați de existența oamenilor de excepție). Poate cu gândul chiar la Mircea Vulcănescu, Emil Cioran mai consemnase printre alte aforisme că au existat vremuri (ce le răscumpără pe ale noastre) în care, alături de filozofi care scriau, existau și filozofi care gândeau fără să-și noteze gândirea și fără a fi mai puțin prețuiți decât ceilalți.
Lucrurile s-ar fi schimbat „depuis que l’on se prosterne devant l’efficace” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești” ). În vremurile noastre „l’oeuvre est devennue l’absolu du vulgaire; ceux qui n’en produisent pas sont considérés comme ‘ratés’. Mais ces ‘ratés’ eussent été les sages d’un autre temps; ils rachêteront le nôtre pour n’y avoir pas laissé de trace” (Cioran, Sylogisme de l’amertume, 1952). Între subtilitatea și consistența ideatică a unor astfel de gânduri cioraniene și primitivismul gândirii după șablon a unui beneficiar al regimului comunist si post-comunist e o distanță de la cer la pământ, dacă avem în vedere părerea despre Mircea Vulcănescu și despre Nae Ionescu a acelui fost ministru ridicat în slăvi de la primele sale conspecte tipărite în albumul de artă Corot (1971): „Ca și Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu a putut fi contestat pentru lipsa operei masive” (vezi Andrei Pleșu, în rev. „Manuscriptum”, nr. 1-2/ 1996, p. 109, interviu inclus și în volumul omagial scos în 2004 la Centenarul nașterii lui M. Vulcănescu de Editura Radio). Cu așa o gândire de două parale a unui lider de opinie mediatizat decenii la rând (înainte și după 1990), lipsa operei filozofului Alexandru Dragomir a putut prilejui (si după citirea volumului Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului , îndepărtat împreună cu alte 43 de texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba – pe 25 dec. 2013 de supraveghetorii de la ro.scribd, care după câteva zile a redus cenzura la 19 documente) neinspirate comentarii pe linia așa-zisei „ratări” a lui Alexandru Dragomir (vezi Florian Roatiș, Pledoarie pentru filosofia românească, Ed. Aius, Craiova, 2006, p.117). Or, despre acest filozof care a ales exilul interior, Noica scrisese că este „cel mai înzestrat cap filozofic pe care l-a întâlnit” (Noica, 18 dec. 1949, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-2Partea7sfINTERVIUAlxDrag.htm ).
Despre genialul Petre Țuțea care a murit fără să-și vadă nici un volum publicat, Cioran îi scria lui Bucur Țincu următoarele: „Ca și tine, îi păstrez lui Petrică aceeași admirație. Ce om extraordinar! Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputație mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc în viața mea”. (aprilie, 1974). „Așa cum ți-am scris ultima dată, admirația mea pentru Petrică a rămas intactă de-a lungul anilor. Ce geniu fulgurant! Îmi amintesc de câteva dintre formulările sale ca și cum le-aș fi auzit ieri. Am cunoscut multe spirite remarcabile dintre care unele erau cu totul de primă mână: nu am întâlnit în nici un caz o inteligență atât de incandescentă ca a sa” (mai, 1974).
Cum vedem, obiectul admirației entuziaste a lui Cioran l-a constituit „inteligența incandescentă” a filozofului Petre Țutea. După aforismul cioranian, un gânditor genial nu se poate rata, fie că publică o duzină de volume, fie că nu publică nici măcar o carte. Un gânditor autentic (asemenea lui Alexandru Dragomir) este de admirat pentru personalitatea sa, cu atât mai dificilă devenindu-i „ratarea” într-o lume de impostori si de plagiatori, cum a fost (cu excepția lui Noica, a lui Anton Dumitriu, si a câtorva nume mai puțin răsunătoare) lumea filozofiei românești la vremea terorismului ideologic comunist, lume rămasă cam la fel si după 1990. La câțiva ani după căderea comunismului, în „România liberă” se demonstra fără putință de tăgadă plagiatul politrucului Ion Ianoși dintr-o lucrare despre Kant a Rodicăi Croitoru. Timișoreanul Mircea Mihăieș a evidențiat și el plagiatul din volumul despre Dostoievski semnat de același plagiator cu liceul pe puncte. Pentru perioada dinainte de 1990, fără egal a rămas plagiatul lui Liiceanu din Noica în teza de doctorat condusă de Ion Ianoși, fost activist cu înalte funcții în ierarhia PCR, ceea ce a contribuit la menținerea titlului de doctor si după dovedirea plagiatului.
Justețea și adevărul din aforismul lui Cioran au fost indirect probate de însăși „recuperarea” post-decembristă a lui Petre Țuțea sau chiar a filozofului Alexandru Dragomir, la doi ani după trecerea sa în lumea celor drepți. Deși la mijloc a fost o penibilă încercare a editorului G. Liiceanu de a distorsiona gândirea lui Alexandru Dragomir (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului ) în volumul de prelegeri Crase banalități metafizice, „recuperarea” începută în 2004 a adeverit oarecum și observația lui Mircea Eliade că „geniul se răzbună întotdeauna. Mai devreme sau mai trârziu, orice mare personalitate începe să fie înțeleasă și prețuită cum se cuvine”. Această subtilă remarcă am pus-o drept motto al volumului meu bilingv despre discipolii lui Nae Ionescu între care se număra și Cioran (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi…, Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli ).

[youtube_sc url=”http://youtu.be/2BHknoJPFpg” ratio=”4:3″ color=”white” rel=”0″]

[youtube_sc url=”http://youtu.be/6kuhSDeAnVQ” ratio=”4:3″ color=”white” theme=”light”]

Lasă un răspuns