«

»

Adina Dumitrescu: Pe sub busuioc

Adina Dumitrescu - LH– Ţi-ai ales busuiocul. Ce idee! Ce s-aştepţi de la o pană ascuţită de gâscă tremurată pe fila caietului de notiţe şi doruri? Ce frunzar, astăzi e, mâine nu, după cum cade bruma peste strat în grădină! Ce-o fi fost în radarul care-ţi caută locul? Nici măcar un grăunte mai ca lumea, mai în plus, de azot, de potasiu, nu găseşti. Te-o fi luat aromitul cu el peste timp de icoană şi timpul de scaldă creştină! Te-o fi luat dintr-un sân de copilă cu coada-mpletită atârnată pe spate. Tu alegi, tu dispui, că degeaba te-ntreb şi îţi cer explicaţii. De ales, ai ales!
– De ţi-oi spune c-am venit să retez busuioc, să-l ascund printre colţuri de-odaie să nu-mi intre ţânţarii sau musca, n-ai să mă crezi. Mi-am ales locul că sunt roaba aromelor combinate, nici cu totul piper, nici cu totul santal. L-am ales că aduce-n esenţă cu neamul şi cu timpul acesta. E când dulce-amar, când cald-rece, când zâmbindu-ţi deschis şi din toată inima, când trăgându-şi colţii prin tine, aşa, pe nepusă masă, nu pe faptă sau slovă rămasă. Dă-te la o parte acum! Vreau să-mi întind hora ca lumea, să mă-nvârt după soare pe cercul dacic sau în cuibul de mierlă din păducel. Încă o dată, să ne-nţelegem, nu sunt eu busuioc, sunt sub el. Aşezată. Şi-uite aşa stau de vorbă cu mine, şi-uite aşa mă perpelesc, doar voi găsi explicaţii asupra comportamentului românului, luându-mă ca punct de mijloc pe şublerul firilor. Judecaţi! Cum aud de prea multe osanale poleite cântate spre slava acestui popor, cum îmi scuip în sân zicându-mi că se merge prea departe. Se laudă prea cu foc! Pun totul atunci pe seama unui patriotism afişat, care mai mult strică decât repară. Cum văd perindându-se prea multe festivaluri, prea multe sărbători foste şi prezente, cum îmi zic că-i prea de tot! Prea ne hlizim, prea ne huzurim şi prea puţin fiecare muncim! Iată că am dat-o şi pe poezie de la un timp, din prea multă veselie şi voie bună, că vorba aceea cu purceaua moartă-n cocină, n-o spun. Acum poate-i de vină şi locul ales de mine. Sub busuioc… da, dar sunt pe sol, sub busuioc „şi-aşa-mi vine câteo-dat’ măi, dorule…” Adică să mă-nţelegeţi mai bine, cam nimic nu-mi convine, ca românului neaoş! Dar dacă se întâmplă, rar, dar se-ntâmplă, să aud laude aduse de alţii, mă umflu-n pene şi-n ilic de numa’! Primele semne le-am avut în 2012 în Anglia, când citind The Daily Telegraph, am dat de-un articol cu pozele aferente în care se spunea că în Scoţia s-au descoperit nişte schelete uriaşe ce ar aparţine unui grup restrâns de uriaşi, novaci, care s-au găsit şi în România, aceasta fiind ţara în care s-au născut, au trăit şi de unde au migrat. Ei, să mă fi văzut atunci, cine mai era ca mine? Mi-am amintit imediat de peştera de la Polovragi şi de mirosul, aroma pe care-am simţit-o în bolniţa veche a mănăstirii, unde s-au oficiat slujbele cât timp interiorul bisericii s-a recondiţionat. Apoi, de fiecare dată când îl văd la Tv pe prinţul Charles venind la Viscri unde nu numai respiră, dar se şi bucură de priveliştile satelor şi dealurilor româneşti, peste toate şi cumpărându-şi noi proprietăţi româneşti, îmi saltă inima. Mărturisesc aici că mai am şi câte-o împunsătură, că după el se iau şi alţii! Se cam făcu o cohortă de vestici care se retrag în România să-şi trăiască la pensie, adevărata viaţă! Dar deocamdată mă bucur, că venind, ne şi RECUNOSC prospeţimea, naturaleţea, savoarea ţării în care rândunica-şi găseşte în fiecare an cuibul. Şi nu oricum, la fix şi nestricat. Dar cel mai tare şi mai tare m-am umflat în pectorali ca Sfarmă Piatră, când am citit articolul semnat Barbara Deppert Lippitz (Germania), care la sfârşit ni se adresează: „Sunteţi singura ţară din Europa care îşi are scrisă istoria în propriul ei aur”. Şi-atunci cum să nu strigi „tot pe loc, pe loc, pe loc, să răsară busuioc”? Mă înţelegeţi acum, de ce mi-am ales locul acesta… Sub busuioc… poţi să şi mori!

Lasă un răspuns