«

»

Mihai Merticaru – versuri

Mihai MerticaruECUAŢII ALGEBRICE

S-ar putea ca suspinul pietrelor
să nu existe, deşi eu
l-am auzit adeseori.
s-ar putea ca rădăcinile stelelor
să nu fi existat niciodată,
deşi eu le-am văzut de atâtea ori.

s-ar putea să nu vedem
nicio limbă de clopot
sub cupola catedralei de azur,
deşi eu i-am simţit adeseori vibraţia.

nimeni nu crede că zidurile vorbesc,
deşi eu le-am auzit de mai multe ori
conversând.

ce poate fi mai fragil
decât un fir de iarbă?
şi totuşi eu l-am văzut cum străpunge
betonul.

nu trebuie neapărat să vezi şi să auzi
ca să poţi extrage rădăcina pătrată
din numărul care exprimă esenţa
existenţei Dumnezeirii.

INIMĂ

Inimă, tu,
miracol şi magie,
paznic non-stop la cea mai primejdioasă
frontieră,

fereastră deschisă spre infinitul uitării,
hieroglifă a textului vrăjit,
înstelat şi visat,

deltă a fluviului misterios al vieţii,
curgând spre nordul năzuinţei,
străjuit de două maluri,

unul, al suspinului,
şi altul, al sublimului.
inimă roşie, albastră şi violetă,
de unde ai atâta anduranţă?

de unde, atâta tenacitate
de a fi numai mişcare

până la definitiva
înserare?

ÎNTRE DOUĂ CLIPE

Între două clipe se varsă un veac întreg,
se sfârşeşte un mileniu şi
începe altul,
moare o lume şi se naşte alta,

poţi trăi o viaţă sau
chiar mai multe concomitent.

când se adună prea multă
cenuşă între două clipe,
zilele intră în agonie mâncate
de molii,

minciuna îmbracă straiele adevărului,
rănile vechi se deschid,

neantul îşi pune masca preaplinului
umplut cu griul zădărniciei
şi o emisferă cerebrală îţi
rezonează cu o eclipsă de lună,
iar cealaltă cu una de soare.

atunci începi să simţi cum
văzutul se face nevăzut,
gândul se îmbrăţişează cu fantoma
negândului,

certitudinea merge la braţ cu
presupusul

şi vezi cum treci din lumea ta
în alta paralelă şi nu
mai ştii căreia îi aparţii,

aşa cum limba de clopot bătând
nu ştie când este în spaţiul
viilor şi când în cel al morţilor

plecaţi o clipă să se documenteze
în legătură cu Învierea
de Apoi…

Lasă un răspuns