«

»

Interviu cu poetul Eugen Dorcescu

Eugen_Dorcescu

Pentru mine, Poezia a fost şi a rămas, nu ştiu dacă va mai fi sau nu astfel, un mod de a accede la fiinţa profundă, la zona unde fiinţa mea – condiţia umană particularizată în mine – găseşte abisalitatea ce susţine, ce irigă, ce dă o viaţă misterioasă fiinţei, în genere, cea care ne depăşeşte pe noi înşine, fiindcă aparţine Fiinţei”. (Eugen Dorcescu, extras din discursul oral prilejuit de lansarea volumului său „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”, Ed. critică de Mirela-Ioana Borchin, Lugoj, 16 noiembrie 2015)

interviu realizat de Mirela – Ioana Borchin

M.-I. B.: De la prima întâlnire cu poezia Dumneavoastră, am început să caut ceea ce nu au văzut alţii. De pildă, am vrut să înţeleg Poetica
avatarurilor, care „irigă” cu „mister” lirica dorcesciană. Cum de nimeni, în afara mea, nu s-a referit la ea?

E.D. S-a scris destul de mult despre poezia mea şi le sunt recunoscător tuturor celor care s-au ostenit s-o citească şi s-o comenteze. E drept, însă, că tema avatarurilor a rămas orecum străină acestor nevoinţe.

M.-I. B.: Străină? Nu şi criticilor noştri. Nu şi tinerilor cititori.

E.D.: Am constatat că multe persoane, inclusiv numeroşi intelectuali, nici nu ştiu ce este acela un avatar. Apoi, câţi crezi tu că sunt dispuşi, nativ, la o asemenea introspecţie, încât să caute străvechile întruchipări? Eu am aflat că aceste umbre se numesc avataruri după ce le-am căutat ani întregi, după ce le-am descoperit.

M.-I. B.: Nu conta terminologia…

E.D.: E o dimensiune psihologică şi existenţială nouă în mentalul colectiv şi în lirismul nostru. Un şoc.

M.-I. B.: Tocmai tema aceasta vă defineşte ca Poet, vă individualizează.

E.D.: Da. Dar eu, ca poet, abia acum îmi adun publicul.

M.-I. B.: Din punct de vedere semiotic, vă aflaţi într-o paradigmă post-romantică. Toate simbolurile sunt negate, sfărâmate în mii de bucăţi şi reconfigurate. Poezia nu se opreşte la inversarea polilor, ci revalorizează unitatea acestora: „Ce ploaie luminoasă mi-e sângele!” Nu mai e vorba de delimitarea feminin-masculin, care e axiologică în simbolismul clasic, în sensul denigrării femininului, şi răsturnată de romantism, în sensul favorizării femininului. În Poezia Dumneavoastră se amestecă femininul cu masculinul, când cum. De exemplu: lupul Dumneavoastră e puternic, superior, masculin; însă nu muşcă, nu sfâşie, nu atacă, nu se apără. Nu e de temut. Se retrage, face o mişcare feminină; în context, asta e soluţia cea mai înţeleaptă, deci masculină. De asemenea, cavalerul, războinic, supradeterminat de arme, de conflict, e şi trubadur. Sigur că şi trubadurul e un iniţiat, e creator, dar nu de cântece de luptă, ci de cântece de amor.

E.D.: E foarte interesant ce spui apropo de simboluri. Eu pot afirma doar că aceste avataruri au fost şi sunt foarte prezente, se confundă cu mine, de când mă ştiu.

M-I. B.: Ele apar într-un nocturn abisal, care are înălţime spirituală. Avatarul Dumneavoastră nu e un cocoş pe o grămadă de gunoi, ca la M. Eminescu. E LUPUL cu care VREŢI să vă identificaţi. E CAVALERUL cu care VREŢI să vă identificaţi, PRIMUL CNEAZ!

E.D.: Nu pot spune că vreau să mă identific. Totul a început demult, cu o nelinişte, continuă, care mă obliga să privesc în mine însumi, să cobor, tot mai adânc, să fiu atent la ce-mi spune visul. De fapt, avatarurile voiau ca eu să iau cunoştinţă de ele.

M.-I. B.: Aceste confesiuni nu-mi influențează lectura. Eu vreau să citesc textul. Să văd ce-mi spune el, după ce s-a smuls din Poet.

E.D.: Tu faci ce ştii. Cum s-a întâmplat şi cu strălucitul tău Eseu, ce-mi însoţeşte NIRVANA. Cea mai frumoasă poezie. Şi faci bine.

M.-I. B.: Sincer, nu cred că vreun creator e altfel decât cum scrie.

E.D.: Fireşte.

M.-I. B.: Poezia e VIAŢĂ. Nu e o joacă. Nu poţi fi într-un fel şi scrie în alt fel.

E.D.: Eu am fost foarte surprins să aflu că Schiller a afirmat că poezia e joc.

M.-I- B.: Dacă spuneaţi că Samsara şi Nirvana sunt concepte artistice şi existenţiale, avatarurile sunt, mai întâi, existenţiale şi apoi transfigurate artistic, în acest mod original şi foarte izbutit estetic. Aţi spus la Lugoj că avatarurile nu sunt teme poetice. Eu cred că sunt. Ca orice altă temă…

E.D.: Teme sunt pentru cine citeşte, nu pentru mine. Eu am scris, nu am tratat o tema, sau mai multe. Tot ce ştiu eu este că Lupul, Cavalerul, Trubadurul sunt alter-egouri vii, concomitente, în timp şi spaţiu, cu mine, deşi anterioare eului meu empiric. Eul artistic, cel mai adevărat şi mai profund, n-a avut linişte până nu le-a identificat. Simt, ca să zic aşa, şi ca să nu ne pierdem umorul, cu o concreteţe ameţitoare, şi iarba, şi tufişurile prin care umblam, pe vremea când eram Lup, am simţit, cum ţi-am povestit, lumea aceea a taberei, am auzit zgomotul copitelor, am simţit armura, l-am văzut pe Litovoi aici, la mine în casă. Şi, te asigur, nu am deloc halucinaţii, nu sunt nebun.

M.-I. B.: Şi despre Eminescu s-a spus că e nebun. Dacă nu putem trăi ceea ce trăieşte un geniu, nu înseamnă deloc că Acela e nebun. Ci că noi avem anumite limite.

E. D.: Privesc aceste avataruri, le contemplu şi, de fapt, mă privesc pe mine însumi. Sunt singur şi mai mulţi.

M.-I. B.: Până la urmă, pentru un cititor, nici nu contează dacă e adevăr sau ficţiune. El are, oricum, propria reprezentare conceptuală a semnelor. Dar Dumneavoastră sunteţi credibil, convingător.

E.D.: Uite, acum, în acest moment, îmi pot închipui că sunt, fără niciun dubiu, într-un anumit loc, deasupra de vie, pe deal, la poalele pădurii, pur şi simplu, un Lup. Îi văd ochii, colţii. E noapte. Altă dată, e Cavalerul cel care ocupă prim-planul etc.

M.-I. B.: Asta se întâmplă şi fiindcă aveţi un comportament vizibil apropiat de aceste avataruri evocate.

E.D.: Aşa s-a întâmplat – mult mai neguros şi mai intens – când am scris „Avatar I”*. Acolo a fost o adevărată transfuzie, un fel de schimb de sânge. Tot noaptea.

M.-I. B.: E formidabilă construcţia aceea. Înfricoşătoare şi sublimă. „…În trup,/ Eram cu mine însumi împreună…/ (Când m-am trezit, alăturea, un lup/ Se oglindea în Râul alb şi-n lună”).

E.D.: Acolo, eul şi lupul au făcut schimb de identitate, un schimb existenţial.

M.-I. B.: A fost excelentă observaţia lui Dan Floriţa Seracin: aţi surprins momentul în care arheul își schimbă avatarul.

E.D.: Eul, dormind, vine spre trupul lui, iar, când se trezeşte, vede că alături e un Lup.

M.-I. B.: Şi cu câtă linişte ia act Poetul de… oglindirea aceea!

E.D.: Şi ce noapte!…Şi câtă singurătate!…Da. Doar conştiinta lucidă ne separă de noi înşine. Cea supralucidă ne readuce în noi înşine. Aceasta e inspiraţia: hiperluciditatea metafizică a conştiinţei.

M.-I. B.: E uluitor cum aţi reuşit să vă clădiţi Poezia din trăiri necomunicabile. Oricine ştie ce e dragostea, ura, moartea, bucuria, tristeţea etc. Cine ştie să coabiteze cu un avatar? Mulţi nici nu vor să audă de așa ceva. Religia noastră nu admite reîncarnarea. Dar Poezia se ridică deasupra oricărei religii.

E.D.: Ideea reîncarnării e prezentă, vag, e drept, şi în Biblie. Nu scriem ca să ştie cineva ce scriem. Dacă ştie, bine. Dacă nu, iar bine. Eu a trebuit să scriu. Am convingerea că cine e menit să mă citească, mă citeşte, şi mă va citi. Iată că universităţi spaniole îmi cer cartea. Nu se ştie niciodată ce hotărăşte El Shaddai.

(Va urma)

*Avatar I

Dormeam. Se prelingea din trupul meu
Fluidul somn, împrospătând pământul
Ca o difuză negură. Şi eu
Spre trupul meu veneam, recunoscându-l.

Înaintam în negură. Eram
Fiinţa care-mi seamănă. Şi care
Se recunoaşte-n sine. Cum un ram
Îşi recunoaşte umbra plutitoare.

Şi-am tresărit simţindu-mă. În trup
Eram cu mine însumi împreună…
(Când m-am trezit, alăturea un lup
Se oglindea în Râul alb şi-n lună).

Lasă un răspuns