«

»

Tit Tihon – Poemul luminii

Tit TihonPe planeta albastră-n sistemul planetar
Lumina se zbate în galaxia din abisuri
Venerând poetul care izvoarele iubeşte
Şi codrii, şi doinele, şi planeta Venus.

Ascuns divin după spirala Căii Lactee
Luceafărul cântă iubirea pământeană
Metamorfozând la sfârşit de vremuri
O dragoste ancestrală şi nemuritoare.

Poetul zeificat-n versuri printre astre
Priveşte prin lentila cea transparentă
Când visătoare luna răsare după deal
Zburătorul din castelul cel singuratic.

Lupta pământeană din Grădina Cerului
Când ziua uneşte noaptea prin lumină
Sonetul coboară încet, încet prin vise
Cu basmul Dochii, speranţele zeificate.

Când versul divin pe la cuiburi se adună
Un somn dulce îngerii de sus veghează
Zburând din stele-n stele printre brazi
Învăluite-n buclele de aur ale Genezei.

La poetul ce-a răsărit în icoana poeziei
E o cale-atât de lungă printre muritori
Când zburătorul trece, iar vine-n lume
Adevăr de neînţeles în universul mitic.

1 comment

  1. Ștefan

    Bună seara Domnule Tit Tihon. V-am descoperit poeziile, din întâmplare ( o întâmplare fericită), pe internet. Îmi plac foarte mult. Felicitări, multă sănătate și multe reușite!

Lasă un răspuns