«

»

Adina Dumitrescu – Ţesut cheloid sub flori

Adina Dumitrescu - LHPentru 26 ianuarie, Ziua Înternaţională a Comemorării Victimelor Holocaustului

Ţesutul cheloid poate fi broderie
neagră purtată la văduvie,
de mame, de fraţi, poate fi ham, zăbală,
strânsoare de inimă îndoliată pe trecut
îndoială, electroliză simţirii. La catod
în sufletul omului de rând rămasă pată
ca de cerneală stropită pe faţă, la anod suferinţă
pentru condiţia umană, prefaţă celor ce-au fost
şi cu voia Domnului, n-or mai fi, dar poţi ştii?
Harta plecării-mi arată năluca fetei ce deliberat, bântuie
fundul de lac, mi-arată pe inimă strânsă că mă îndrept
spre îngeri împietriţi în creştere şi iubire.
Indicatorul drumului, Oswiecin, îmi duce
mâna la piept, nu pot, nu am cum să îndrept
nedreptăţile lumii. Mă strâng întâi în mine, apoi
îmi dau curaj, va trebui să opresc la Auschwitz
şi să văd, să nu uit, să transmit, să-mi las părul
tăiat să se ducă pe valu-nspumat ascuns într-o
sticlă povestind, amintind, aprinzând candela
lumii. Cobor şi trag de timp într-un chioşc
cu vederi, cu brelocuri, amintiri, oare pot
amintirile învia pe hârtie sau DVD? Golită ies,
paşi târşesc spre sala unde sunt prinse pe peliculă
chipurile morţii. Cu ele pătrund în fiecare baracă
plină de molima inimii lumii. Grămezi de păr blond, alb,
sur, nemângâiat îndeajuns, retez de creştere, cenuşă,
pănuşă uscată nestrânsă cât trebuie la piept. Haine,
ochelari mici, cănuţe din tablă, papuci, papucei?
Pantofi scâlciaţi de copil mă scot din mine, sunt un castel
cu stafii rele, crâncene, aş intra în corul tragediei antice,
dar nu intru, vreau să beau alături de ai mei tot paharul,
vreau doar să dau respiraţe, aer trecutului, dându-mi
plămânii la capătul lagărului, vreau fagure de miere
să-mi fiu, să-mi storc pe podele cruce lipind prescură inimii,
să se aprindă hornul crematoriului făclie de Paşti, să se audă
un ţipăt, un vaiet în univers şi să-mi las un vers mut
punându-mi în loc, cărându-mi, piatra inimilor împietrite.
Mă recompun din frânturi, din căderi şi încurcări de sensuri,
mă îndrept cu uimire spre o ieşire ce mă aduce exact în present.
În dreapta-mi, răsare un hotel, castel de cinism, oare cine
o poposi, cine-o dormi liniştit în el? Întrebările îmi dau târcoale,
pot acum să stau în maşină la taclale despre vietăţi de toate
felurile, îşi ziceau oameni, despre sufletele lor atunci şi acum moarte
ce mă vor înjunghia, noapte de noapte. Craniile
celor de la comandă au avut vreo noapte liniştită sau
încolonaţi, după holocaust au urcat singuri norii, năluci înspre
iad? În drumul lor au găsit undeva o geană de iertare sau
alţii şi-ar putea arăta vreo dată lumilor faţa fobicilor
de ape, fobia jivinelor turbate nevaccinate?

Lasă un răspuns