«

»

Ileana Costea: Să ne păstrăm entuziasmul!

Ileana CosteaSuntem emigranți plecați din România de foarte de mult (eu una de peste 40 de ani), sau de mai puțină vreme. Am fost împinși de comunismul acerb, gândindu-ne că nu ne vom mai putea întoarce niciodată. Sau am plecat după ‘89 în speranța unei vieți mai liniștite, mai prospere, ori cu mai bune șanse de realizare în profesie, știind că ne putem întoarce în țară când vrem. Suntem aproape total integrați în societatea în care trăim acum, căci noi, prima generație, nu vom fi niciodată complet integrați. Sau facem parte din categoria care nu se va adapta niciodată. Mulți din noi vorbim cu un accent puternic și ne căutăm cuvintele în a doua noastră limbă. Sau, dacă am venit de copii, vorbim chiar mai corect decât cei de prin partea locului. Am făcut rădăcini adânci sau de suprafață. Oricum, dacă admitem sau nu, conștient, sau inconștient, purtăm cu noi acel “Spațiu Mioritic” românesc. Aceasta este convingerea mea puternică și pe care am încercat să o transmit într-un seminar pe care l-am organizat vara trecută la congresul ARA – Academia Română Americană de Arte și Științe, în Frascati, Italia.
Iată-ne în lumea asta “nouă”, unde toți am aflat chiar din primul moment că nu curge mierea pe străzi… și mai de curând, că pericolul ne paște peste tot. Eu l-am trăit foarte aproape în ianuarie 2015 când mă aflam la Paris în timpul atacului revistei satirice Charlie Hebdo. Parisul este orașul meu preferat și unde m-am dus, cu aranjamente profesionale, sau în vacanțe, de-a lungul anilor să inhalez aer de Europa (de care simt mereu nevoia, deși la fel de poluat ca în Los Angeles unde locuiesc, sau poate chiar și mai mult). În Franța au fost atacuri teroriste cu mult înainte de a se afla despre ele în SUA.
Unul dintre primele atacuri cu explozii de bombe (cel puțin despre care am auzit eu) a fost la magazinul Tati pe strada Rue de Rennes pe 17 septembrie 1986, atribuit lui CSPPA și Hezbollah. Tati era un magazin ieftin de genul “fouiller, fouiller – în franceză, unde, ca să găsești ceva pe plac trebuia să răscolești și să tot răscolești prin grămezi dezordonate de produse. Era mereu plin de lume. Era situat într-o clădire foarte frumoasă art deco, în Montparnasse. Un alt atac, de data asta cu împușcături, a avut loc tot la Paris pe 9 August 1982 la Goldenberg, pe strada Rue des Rosiers, în plin cartier evreiesc în zona Marais, și care a fost atribuit organizației Aby Nidal (ANO). Goldenberg era o cafenea-restaurant cu bunătăți mediteraneene, cu gusturi de-ale noastre, frecventat des de românii parizieni. Pe 3 decembrie 1996, când metroul subteran în care eram eu tocami trecuse de Gara Port-Royal a RER-ului B, o bombă a făcut ca întreaga stație să explodeze și au fost mulți răniți și morți; atac atribuit Grupului Islamic Înarmat. Atacurile teroriste de la Paris de pe 13 Noiembrie 2015 de la spectacolul de muzică al grupului “Metal Death” a ținut pe mulți în SUA în fața ecranelor de TV cu atenția încordată. Aceste atacuri nu se întâmplă numai în Europa. Americanii nu vor uita niciodată cumplitul eveniment tragic “nine-eleven” de la New York de pe 11 septembrie 2001. În California de Sud acum câteva săptămâni s-au petrecut împușcăturile de neînțeles într-un oficiu de ajutor al oamenilor nevoiași, dintr-un orășel relativ sărac, în deșert (la 1 ½ oră de condus de Los Angeles), San Bernardino. Nu trebuie decât să deschizi televizorul sau ziarul ca să te îngrozești: se vorbește mult despre ISIS, războaie, genocide, și mai recent, despre migranții sirieni (cea mai mare migrație de la al doilea război mondial încoace).
Lumea mă întreabă: ”Nu ți-e frică la Paris?” Nu, pentruca poți să mori și dintr-o înțepătură de spin de trandafir. Nu, pentru că în timpurile astea nebune, când pericolul poate apare de oriunde, totul este să nu fi în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Iată povestea românească care m-a impresionat, pe care am auzit-o de la Dan Turturică (mulți ani redactor șef la România Liberă). Pe atunci Dan era student la CSUN și lucra ca corespondent pentru diverse ziare din țară. Având acces ușor la facultate la Internet, care, pe atunci, nu era răspândit și accesibil ca azi, putea fi foarte rapid în descoperirea veștilor românești din lume. În Israel, la niște șantiere din zona palestiniană, unde localnicii nu vroiau să meargă că era prea periculos, lucrau niște muncitori români. Dimineața așteptau în diferite locuri autobuzul care să-îi ducă la șantier. Unul dintre ei, un tânăr, tocmai îi scrisese o carte poștală soției, și cum autobuzul întârzia, a traversat strada să pună ilustrata la cutie. Tocmai atunci autobuzul a venit, și până să ajungă înapoi, autobuzul a plecat fără el… Supărat foc că a pierdut o zi de plată, a tras un strigăt de înjurătură după autobuz, și chiar în acel moment autobuzul a explodat. El a fost singurul care a scăpat. Dorul de familie l-a tras la timp din locul nepotrivit.
Pretutindeni se întâmplă nenorociri, atât în lumea în care noi am imigrat cât și în țară. Mi-a fost dat să aflu printre primii despre cumplitul foc de la Clubul Colectiv din București, căci un nepot al Doinei Țetcu, cea cu care am scris în colaborare un articol acum câțiva ani, era în grupul ce cânta în sala de la Colectiv și a fost ars foarte, foarte rău. Sigur, accidentul acesta este un rezultat revoltător al corupției și lipsei de luare în serios a asigurării spațiilor spre a se evita un, toteauna posibil, pericol. Incendii de genul acesta s-au întîmplat cu ani în urmă și în unele baruri din New York. Deci, tu ca imigrant te uiți în jur și îți spui “Nu este bine nicăieri. Lumea e întoarsă cu josul în sus… la Paris, în SUA, în țară, peste tot. Suntem înconjurați numai de motive de deprimare.” Dar eu, prin natura firii mele, și printr-un optimizm căpătat prin osmoză de la mama, am o altă perspectivă a lucrurilor. Mă uit la partea luminoasă, și aș dori să inspir pe cititorul meu să facă la fel.
Pentru mine, prezența culturală românească, care continuă să mă surprindă peste tot pe unde mă duce drumul vieții, este o importantă sursă de entuziasm și optimism: În insula Lanzarote, arhipeleagul Canare, în casa scriitorului premiat Nobel (1998) José Saramago poți cumpăra cărți de ale lui traduse în română iar în colecția de obiecte se gaseste și o mică sculptură făcută de un artist român. La Paris, în Octombrie 2015, tânărul pictor din Baia Mare/Cluj, Andrei Ghenie a fost prezentat la una din galeriile de artă de vază – Thadaeus Ropac, într-o companie excepțională, alături de cunoscutul pictor american Rauschenberg. Între 6 Noiembrie și 13 Decembrie, la Hudson Theater, din Hollywood/Los Angeles, s-a jucat în premieră piesa “Toys”, cu un script puternic, presărat cu umor subtil, scris de Saviana Stănescu, profesoară la Ithaca College, SUA. Este o piesă foarte modernă ca subiect, într-o punere in scenă deosebită, a regizolurui Gabor Tompa (tot din România), cu decoruri sugestive, jucată excepțional de actrițele: Julia Ubrankovics și Tunde Skovran. Tunde e din Transilvania și joacă în filmul în curs de producție al regizorului Andrei Zincă “Proiecte de Trecut”, după un roman al Anei Blandiana. De niște ani, artista Elena Secota (care a performat, printre altele, alături de Emma Thompson în serialul BBC “Fortunes of War”– Balcanii anilor 1939) organizează lunar, în cartierul Santa Monica, California o seară de poezie. În Decembrie, am auzit-o recitând în traducere proprie poezia “Iubesc Ploia” de Ana Blandiana. Iată-ne deci prezenți peste tot.

Julia Ubrankovics și Tunde Skovran în piesa Toys, Los Angeles.

Nimic nu trebuie să ne oprească sa continuăm drumul nostru in viață. Dar nu numai “să continuăm”, ci să continuăm optimiști, să trăim fiecare clipă cu încredre, cu entuziasm. Este formula cea mai bună pentru “întoarcerea mănușii răului pe dos”… Deci dragă co-emigrant și dragă român rămas acasă, te rog nu uita că cel mai important este să-ți păstrezi entuziasmul, desigur acompaniat de perseverență, de înțelegere a semenilor, de acțiuni pozitive. Fiecare din noi trebuie să nutrim speranța că Noul An 2016 va fi mai bun decât anul care a trecut, să ne aducem chiar și mica noastră contribuiție spre a-l face mai bun, punând astfel bazele unui viitor mai sigur și mai luminos.

La Mulți Ani!

De Ileana Costea, Ph.D.
Professor California State University, Northridge
(CSUN)
23 ianuarie 2016, Los Angeles, California

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru textul din acest material.

Referinte

https://en.wikipedia.org/wiki/Jos%C3%A9_Saramago
Jose Saramago – Wikipedia

http://www.elenasecota.com/Elena_Secota/Welcome.html
The Official Website of Elena Secota – Actor, Poet, Photographer

http://www.imdb.com/title/tt0092353/news?ref_=tt_pv_nw_sm
Fortunes of War – film

https://www.youtube.com/watch?v=45-ky7KMLiI
Elena Secota “Findin Poetry” Live @ Beyond Baroque

http://www.examiner.com/list/10-the-rapp-salon
The Rapp Salon

http://faculty.ithaca.edu/scondeescu/
Saviana Stănescu Condeescu

https://en.wikipedia.org/wiki/Saviana_St%C4%83nescu
Savaiana Stănescu – Wikipedia

http://www.discoverhollywood.com/Discover-Hollywood-Blog/2015/November/Toys-A-Dark-Fairytale-Theatre-Review.aspx
Articol de Rachel Flanagan (in engleza)

http://stageraw.com/2015/11/19/toys-a-dark-fairy-tale/
TOYS: A Dark Fairy Tale, reviewed by Paul Birchall – The Hudson Theater

https://www.facebook.com/toystheplay/

http://thisstage.la/2015/11/on-immigration-identity-and-collaborative-creativity-gabor-tompas-production-of-toys-a-dark-fairytale/
On Immigration, Identity, and Collaborative Creativity: Gábor Tompa’s Production of TOYS: A Dark Fairy Tale
This Stage Magazine, by TOM PROVENZANO November 18, 2015

http://ropac.net/artist/adrian-ghenie-1
Adrian Ghenie – Gallerie Thaddaeus Ropac, Marais, Paris

Lasă un răspuns