«

»

Gheorghe A. M. Ciobanu: Statuarul

GhAM-Ciobanu113 ani de la naşterea Maestrului Ion Irimescu
Odinioară, miticul Pygmalion, sculptor și el, după ce o plăsmuiește, cu dalta, pe frumoasa Galateea și apoi, îndrăgostindu-se de ea, o coboară de pe soclu, după ce Zeii, la rugămintea lui, o însuflețesc. În viața reală însă, toate întruchipările sculpturale ale ființei umane, rămân pentru totdeauna, pe soclu sau nu, neînsuflețite. Prin ele, devenirea Biotică s-a oprit într-o lume ce continuă să devină. O răzvrătire împotriva unui Univers, ce nu cunoaște repaus. Și acest „curaj”, aparține, cel mai mult, sculpturii de figurație umană integrală. E oare doar aici, ca o insulă colaterală de excepție, sau o năzuință asimptotică spre acest „altfel”?

Nostalgia pentru „repaus” e la floretă, deocamdată, la egalitate cu accelerația întru progres. Astralul „Hyperion” al lui Eminescu, îi e „sete de repaus”, cu etichetarea lui de a fi un „haos”. Dar viziunea sculpturii umane, nu trădează haos. Incredibila simetrie a ființei umane, mai ales la exterior. Și sculptura imortalizează, ca și Irimescu, tocmai acest „exterior”.
Sau, pentru Univers, repausul nu e totuna cu haosul, așa cum și le imaginează ființa umană de pe Terra. Indirect, sculpturalul plastic o induce.
Sau, fie unic, fie repetabil, repausul alternează cu devenirea, ambele posibile a „cocheta” și cu infinitul? De aici, poate și disjuncția dintre Hyperion și Cătălina, dintre sculptură și balet. Sculptura ca un algoritm de anti-devenire, anti-univers, ca un „Univers-insulă”, într-un „Univers-ocean”.
Firesc și Irimescu, ca sculptor, aparține acestui algoritm, prin toată creația sa, dar, în special, prin acele realizări homo-centrice integrale, prin Statuar. Oprindu-se, acum, numai la acest gen, delimităm și în el diferite subgenuri, care vor fi înșiruite doar metodologic, nu și estetic. Irimescianismul, ca stil global, îl regăsim în toată opera sa.
Statuarul – portret nu cere urbanism, ci Sală de Muzeu. Firesc, persoană sau personalitate, un soclu simplu, o receptare mai profundă ca interior, un „față-n față” care se termină cu gândul spus doar nouă: „e dalta lui, o daltă nepereche”. Să ilustrăm pe „Cantemir”, „Brâncuși” ca un proiect de monument, sau „Mircea cel Bătrân”.
Tot pentru interior, e și Statuarul – cotidian, singular ori grup, care surprinde, „pe ascuns”, viața de zi cu zi, ca „studii” , sau cu denumiri, văzute de Maestru în plină „panta rei” și modelate, apoi, în atelier, cu destinație expozițională, ca un „popas în piatră”. „La fântână”, „Sculptorul”, „Țărănci cântând” și multe în același gen.
Statuarul-solemn, cu personalități, eroi, cu voievozi, ce cer piețe urbane, un soclu, monument și el, redate în ipostaze de triumf și „Ave”, în perimetrul lor desfășurându-se, de multe ori, manifestări naționale. Lucrări „In Gloriam”, precum acelea dedicate unui „Sadoveanu”, „Coloana Victoriei” sau „Victorie”.
Mulți sculptori „triumfalici”, apelează la măreția „ecvestrelor”. Și Irimescu se oprește la acestea, dar nu cu un festiv național, ci numai mitologic. Ele nu pot cere, nici piedestal, nici spații largi. Sunt mai restrânse, deși, ca „evantai”, sunt foarte explozive. Tot în Muzeul ce îi poartă numele, putem, astfel, admira două: „Pegas și Eutherpe” sau „Pegas și Appolo”.
Grupajul cel mai dens e Statuarul ca simbol Bogat în sensuri și orizontale și de profunzime, cu trimiteri la personaje legendare, reale sau de mit, ele te solicită cel mai mult la a gândi. Privindu-le, de ele te desparți cu greu. Și noi vom zăbovi la „Moise” sau „Pietà”, la „Orfeu” și la lucrarea „pisc” a sa, care e „Orgă II”.
Un Sculptural complex, cioplit cu măiestrie, de măiestritul sculptor, Irimescu.

 

 

 

Lasă un răspuns