«

»

Tit Tihon – Guguştiucii

Era o zi frumoasă, o zi însorită de primăvară! Emilia ascultase slujba de duminică, unde se închinase la toate icoanele de dimineaţă.
– Emilia să mergem puţin prin piaţă! Trebuie să mai cumpăr câteva zarzavaturi pentru ciorbica de la prânz, când va veni şi tati. Astăzi lucrează peste program şi va veni flămând… tare flămând!
– Flămând tale, ca lupul din Capra cu tlei iezi? Vai… de ce tlebuie să fie flămând… A mâncat cu mine dimineaţă lăptic cu malmeladă… ela aşa de bună malmelada! Şi lui tati i-a plăcut, mult… mult tale!
– Şi mie mi-a plăcut marmelada pe felia de pâine cu margarină. Tu ai făcut puţine mofturi, că lăpticul nu era prea dulce!
– Da… da… lăpticul nu era plea dulce şi tot îmi spuneai că am să fac dia… blet! Ce este aia diablet? Eu sunt mică şi nu înţeleg! Acum să spui ce este aia diablet!
– Diabet, dragă Emilia… diabet! Aşa se numeşte boala zahărului în sânge… diabet!
– Şi e rău tare boala asta, cu ai spus, boala diablet? A da diabet… am spus bine, mama?
– Ai spus bine! Diabetul este o boală care chinuie pe unii oameni din cauza zahărului din sânge! Şi este o boală grea, tare grea cu regim de alimente dulci şi pâine puţină.
– Aa… a, de aia tati nu mănâncă decât o feliuţă mică, mică de tot, ca mine de micuţă? Da… malmelada nu e dulce? El are voie să mănânce ca mine malmeladă?
– Marmelada nu are zahăr. Prunele din care este făcută are destul zahăr natural de la ploaie, de la vânt, de la roua de dimineaţă şi…
– Şi de la soale, nu aşa? Da ce este soalele? Tati nu a vrut să spună aseală ce este soalele! Spune tu… hai mami, te rog, spune tu ce este soalele?
– Da Emilia, de la Soare, dar hai să ajungem mai repede în piaţă. La anul când vei merge la clasa pregătitoare, vei afla multe, multe despre Soare, dacă ai să fii cuminte.
Venise sfârşitul lunii, când cireşele de mai se lăfăiau, rotunde, plăcut mirositoare, pe tarabele din Piaţa Centrală. Plouase cu o zi înainte şi cireşele încă mai păstrau picăturile de apă sfinţită de la ploaie.
– Vleau şi eu cileşe, de acolo… de la nenea acela cu mustaţă! Are balbă ca bunicul Gogolia! Vleau cileşe de la el. Din alea… care să le pun celcei la uleche.
– Bine Emilia, să cumpărăm câteva cireşe, da nu multe, că nu are mama bani pentru multe! Sunt tare scumpe acum!
– Ce este aia scumpe? Eu sunt fetiţă şi vreau cileşe, multe multe, că îmi plac tale… tale multe! Nenea… îmi dai mie celcei de cireşe? Să-i pun la ureche!
Gospodarul cuprinse în palmele lui, bătătorite de munca câmpului, un căuş de cireşe, pe care le întinse fetiţei.
– Uite îţi dau cireşe, dar tu eşti o fetiţă cuminte? O asculţi tu pe mami?
– Da… da… da… ascult şi de tati şi de mami că ei au glija mea! Muţumesc nenea! Eşti tale bun la suflet şi ai bărbiţă ca bunicu. Şi tu eşti bătrân?
– Sunt bătrân, dar încă pot să zbor ca un guguştiuc printre crengile pomului din grădina mea!
Guguştiucul moşului din piaţă, plecase în zbor şi începu să se rotească de câteva zile pe lângă ghivecele cu portocali, scoşi de tati pe pervazul ferestrei la soare. După o iarnă friguroasă, vremea frumoasă şi razele binevoitoare ale soarelui de primăvară începu să dea viaţă la multe flori albe, minunat de frumoase. Guguştiucii începuseră să adune beţigaşe, frunze uscate, fire de paie făcându-şi cuib la rădăcina unui portocal din ghiveciul aşezat pe pervazul ferestrei. Era un loc bun ales, la adăpost de stăncuţă şi de gaiţă, care sunt păsări răpitoare şi le-ar fi furat ouţele.
– Mami! Mami! Uite pe ghiveciul cu poltocal s-a pus un guguştiuc! A venit guguştiucul lui moşu aşa de repede la mine? Uite… are în cioc o crenguţă uscată. Ce vrea să facă… cu ea, mami?
Mămica se apropie de fereastră şi privi uimită pasărea care se aşezase în ghiveci, pe cuibarul pe care şi-l făcuse. Partea din interior al geamului era acoperită cu o folie oglindă, pentru respingerea razelor călduroase ale soarelui, pe timp de vară şi de afară nu se putea vedea în interior.
Emilia o luase pe mami de mână şi o trăsese către geam, apropiindu-se foarte mult. Emilia emoţionată îşi lipi ochii de geam.
– Uite, nu zboară de flica noastră! De ce nu zboală?
– Nu ne vede, prin oglindă, dar trebuie să ştii că aceste păsări sunt apropiate de oameni şi câteodată poţi chiar să le atingi.
– Acum îl pot mângâia un pic, mami? Doar… un pic?
– Nu poţi, că abia şi-a făcut cuibul pentru a cloci ouălele.
– Stă la clocit cum stă găina la bunica în coteţul de păsări?
– Da fetiţă, la fel ca la bunica!
După două săptămâni, din cele două ouă au ieşit doi pui drăguţi. Sunt fără pene, pielea are o nuanţă închisă, fiind brăzdată cu puf fin. După câteva zile, pielea se îmbracă în pene de adulţi, de culoare cenuşie, având în jurul ochilor un contur de culoare albă sau crem. După eclozare, cer repede de mâncare cu ciocurile îndreptate spre părinţi. Se auzea bine, dincolo de fereastră, chemarea la masă a puiuţilor prin ”gu-guuu-gu“, ”gu-guuu-gu“, sunetele specifice guguştiucilor.
– Poţi să-i chemi şi tu Emilia! Spune după mine: ”turtur”, ”turtur”, ”turtur”! Veniţi aici… veniţi la mine!
– Turtur… turtur… turtur, îşi ţuguii buzele Emilia în apropierea geamului.
Guguştiucul, parcă auzind chemarea copilului se uită cu ochii mari în direcţia de unde venea chemarea. Are multă încredere faţă de apropierea omului, acceptând chiar să li se atingă ouăle şi chiar puii, ca apoi să-şi continue clocitul şi îngrijitul lor. Cloceşte două săptămâni, de câteva ori pe an, pe rând, ea noaptea, iar partenerul său ziua. Sunt unice în lumea păsărilor. Beau apă, închizând nările cu nişte membrane, sugând apa ca de la o pompă. Îşi hrănesc puii în primele zile cu ”lapte de porumbel”, o secreţie produsă de guşă, iar mai târziu prin regurgitare. Puii sunt gata de zbor, de plecare în alte două săptămâni.
Guguştiucul tătic, zburase în căutarea seminţelor pentru hrana puiuţilor. Emilia se uita vrăjită la cei doi puişori şi se minuna cum le bătea inimioarele ca ceasornicul din dormitor: tica-taca, tica-taca, tica-taca, repede, tare-tare repede. După numai câtva timp veni mama puiuţilor, care-i luă loc tatălui plecat în căutarea mâncării.
– Mami… uite a venit şi puiuţii se bat acum la ciocul ei. Oare cum ştiu cum să mănânce? De unde sunt ei, mami? De unde au venit?
– Ai să înveţi la şcoală mult mai multe decât ştiu eu să-ţi spun. Acum să mă laşi să-mi termin ciorbica că acuşi vine tati de la muncă.
– Bună ziua!. Am venit! Sunt acasă… unde eşti puiuţul meu… Emilia, vin-o repede să te sărut!
– Tati… tati, ce bine că ai venit! Vin-o lepede să vezi ce avem noi în ghiveciul de la fereastră! Doi pui de guguştiuci, mici, mici aşa ca mine!
– Măi să fie! Noi am fost plecaţi în vacanţă şi nu ne-am uitat ce este dincolo de perdea. Măi… măi… ce minunăţie de puişori! Va trebui să avem grijă să nu îi speriem, că sunt tare fragili.
– Mami a spus că voi învăţa la şcoală despre guguştei, dar spune tu de unde vin ei? Tu eşti tati şi trebuie să ştii, că ţineam minte când eram mică povestea cu roboţeii roşii, galbeni şi albaştri de pe planeta… aia… cu îi spuneai tu Tela.
– Terra, dragă Emilia, Terra planeta noastră a pământenilor, a guguştiucilor şi a tuturor vieţuitoarelor. Hai aici, lângă mine. Aşează-te pe genunchii mei şi ascultă ce îţi voi spune. Dacă nu înţelegi ceva, te rog să mă întrebi. Bine?
– Da, tati! Sunt cumincică şi ascult tot… tot ce îmi spui şi… la masă am să mănânc şi ciorbica!
– Bine! Ascultă. În România guguştiucul a venit când bunelul era cam de vârsta ta, de undeva din sud din ţara Asia.
– Tati, dar Asia nu este o ţală! Asia este un continent şi ale şi cel mai înalt munte din lume, parcă se spune Hămălaia.
– Himalaia, dragă Emilia… Himalaia. Muntele se numeşte Himalaia, dar ascultă mai departe. Guguştiucul este din Asia şi a venit în Europa pentru că i-a plăcut zonele de câmpie mioritice, dealurile şi chiar oraşele, de la noi, care au un aer curat. Guguştiucul este de lungime mică, fiind numit în popor ca ”porumbel-turcesc” sau ”şobolan zburător”, denumiri care vin de la structura corpului şi a modului de viaţă. Guguştiucii au o nuanţă de gri argintiu, având pe spate o culoare albă sau crem. Aripile sunt gri cu fulgii de zbor aproape negri. Cel mai important detaliu al lor este dunga neagră de pe ceafă, care este străbătută de o linie albă, foarte fină în partea de sus, dar şi de jos.
– Haideţi la masă. Veniţi repede că se răceşte ciorbica!
– Tati te log să mă ajuţi să-mi spăl mânuţele! Şi să le speli şi tu bine, că ai uitat să mergi la baie când ai intlat în casă. Le dăm şi puiuţilor ciolbică, aici în cutiuţa asta de la bomboane?
– Nu, Emilia, de puiuţi se îngrijesc părinţii lor, cum ne îngrijim noi de tine! Înţelegi că fiecare vieţuitoare trebuie să aibă grijă de puiuţii ei. Asta este o regulă a vieţii.
– Mulţumesc, mami şi tati că aveţi grijă de mine! Şi eu am să fiu cumincică şi am să învăţ bine la şcoală să mă fac guguştiucă mare.
– Tu nu te poţi face guguştiucă, tu vei creşte un om, un om mare ca noi! Poate ai să te faci un medic veterinar să ştii cum să îngrijeşti de guguştiuci şi de toate păsările lumii. Dar acum mănâncă ciorbica, că se răceşte. Vrei să-ţi pun o linguriţă de smântânică?
– Nu… nu vleau este plea grasă! Nu-mi place! Eu vleau să mă fac şofeliţă ca tati. Dar ce se aude de la fereastră? Parcă aud ”gugurrr gugurrr – gu-gurrr”
– Este apelul puilor la locul de cuibărit! Ştiu asta de când eram copil şi creşteam porumbei. Şi ei chemau puii la cuib tot prin gugurrr gugurrr – gu-gurrr.
– Acum este şi pentru puiuţi ora mesei şi sunt chemaţi de părinţi cu gugurrr gugurrr – gu-gurrr, gugurrr gugurrr – gu-gurrr.
Încet-încet puful de pe puiuţii de guguştiuci se schimbară în fulgi, fulgii în pene, şi cu ajutorul mamei lor începură să urce şi să sară din ghiveci pe pervaz şi înapoi. Acest antrenament se repetase câteva zile, până când puiuţul băiat, mai curajos, însoţit de mama lui îşi luă zborul, oprindu-se pe o creangă din teiul din apropiere. De acolo parcă saluta în limbajul lui păsăresc: turtur… turtur… turtur, veniţi cu mine… veniţi cu mine, despărţirea de Emilia care începu să plângă.
– Nu mai plânge, fetiţă mică, că va pleca peste câteva zile şi celălalt frăţior, care a rămas singur în ghiveci.
– Da mami, dar frăţiolul lămas parcă este tale trist că este acum singur. Palcă are ochişorii în laclimi! Uită-te la el, nu vezi că plânge ca mine? Palcă spune: Nu mă lăsaţi… Nu mă lăsaţi singur!
Îhî … hîî… hîî curgeau lacrimile printre pleoapele înroşite de frecatul cu mânuţele fetiţei. Emilia nu credea că va veni timpul când va trebui să se despartă de frăţiorii ei din lumea păsărilor.
– Nu mai plânge Emilia, uite… am vorbit cu tati aseară şi am hotărât să cumpărăm doi peruşi frumoşi, pe care să-i îngrijeşti tu. Ai înţeles ce ţi-am spus? Şi acum nu mai plânge. Gata!
– Două păsărele aşa ca ale lui Andlei, a lui tanti cale mai vine în vizită pe la tine? Îmi plac păsălicile alea flumoase care cilipesc atât de flumos! Mulţumesc mami! Dal când le cumpeli? Când ai să ai tu bani mulţi să-mi cumpeli?
– Pentru tine, ce nu face mama! Şi ştii că promisiunea mea făcută pentru tine este sfântă, ca şi promisiunea preotului din biserică când ne dă sfânta anafură.
– Când vine tati, melgem să cumpărăm peruşi? Astăzi?
– Da Emilia, dar până atunci trebuie să faci un desen despre povestea noastră cu guguştiucii sau să scrii o povestioară asemănătoare şi să o trimiţi redacţiei de la televiziune.
– Promit! Dar acum eu nu ştiu să scriu încă! Dar am să spun la telefon povestea mea. şi am să trimit un desen flumos pentru… peruşii pe care mi i-ai promis. Şi eu am plomis că voi avea grijă de ei. Mulţumesc mami şi tati pentlu dlagostea voastlă, cale este ca şi dlagostea guguşticiulor pentru puii lor.

Lasă un răspuns